De ce CLUB? Uite d-aia!

A fost contemporan cu multe nume mari ale rock-ului si folk-ului romanesc.  Relu Gherghel s-a stins. A luat cu el o generatie. Din  fericire am mers impreuna o parte din drum si am gasit prin hard-urile mele acest material pe care m-a rugat, la un moment dat, sa il parcurg si sa il corectez pe ici pe colo.

De ce CLUB ? Uite d-aia !

(sau viața unui om aproape obișnuit)

 

 

 

 

 

 

Relu Gherghel

în dialog cu Nelu Stratone

 

NELU STRATONE întreabă, RELU GHERGHEL răspunde

 

01.  Încercând să mă documentez pentru acest volum, am sesizat că, Aurel Gherghel, unul dintre personajele extrem de importante pentru promovarea jazzului și rockului românesc, într-o perioadă în care acestea erau blamate de autorități, este extrem de discret în spațiul public. Am găsit doar vreo două interviuri și nici-o fișă personală. Ce credeți că ar trebui să se știe despre copilăria și adolescența dvs. ?

 

Nu mare lucru, viata obișnuită în Sibiu, elev la Liceul Gheorghe Lazăr și, din clasa a IX-a, baschet în campionatul orașului, schi pe dealurile de la Rășinari sau Fântânele, vioara, cam vreo șapte ani, fără tragere de inimă și talent, desi profesorul era concertmaistrul Filarmonicii Sibiu, Salmenn, apoi facultatea FF, fără frecvență, la Electrotehnica IP București și, după 1958, student la zi la Electrotehnica Timișoara. Și, jucător de baschet la Politehnica Timișoara, în Divizia A, având colegi de echipă din lotul național, Coco Popovici, conferențiari universitari, Viorel Pușcașu și destui alții, alături de care ne situam în primele 5-6 locuri din campionatul național, câștigat clar de Steaua, cu ”echipa de aur” : Folbert, Nedef, Fodor, Novacek etc. Viață obișnuită, dar diversă și bogată în relații și învățaminte, multe din acestea fiind esențiale pentru activitățile mele următoare. Plus, doi părinți, simpli și calzi, Maria și Ion, o soră, Laura, cu doi ani mai mică, dar care, în cazuri de “măcel”, înfrunta singură “cureaua”, în timp ce eu, ca băiat, o ștergeam sau urlam preventiv.

 

02.  Povestiți-ne câte ceva despre copilăria și adolescența dvs. din Sibiu; amintiri de licean, contactul cu muzica anilor 50, viața culturală din Sibiu, conviețuirea cu sașii ?

 

Sibiul, a fost, și cred că mai este, un oraș fabulos. Și nu numai că  a dat și un Președinte sas, care mie nu-mi prea place dar nu are importanță, chiar dacă Cătălina ne-a zis că plângea la Piața Universității și că daca nu „iese” emigra din țară. Sincer, cele mai importante meciuri de baschet le-am avut cu Liceul german, era acolo unul mic și rapid, Zintz cred, de care ne cam temeam când striga ceva în genul „Păzea”, se auzea … „pazoaf” (!???), deși ne băteam și cu echipele școlilor militare, transmisiuni și infanterie! Tot drept este că, dacă făceam parte dintr-o gască cu sașii, ei mai mulți și eu singur, vorbeau numai românește (!) și că, la balul lor, am pus la gât prima cravată colorata aiurea, prin clasa a 8-a.

Iar la liceul nostru, românesc, aveam instrumente pentru două fanfare complete și de asemenea doua seturi de câte 30 de tobe, „premierul”  german, cu arcuri pe spate, și „napoleonul” care suna gros, cu care defilam, tare mândrii, la sărbători. Oare pe unde or mai fi ?

Nu mai vorbesc despre fetele de la Liceul de fete (LFS), cu care ne băteam „pe bune” la fausball, ne ziceau că suntem de la Liceul Gâștelor Leșinate, când noi ne miram și eram revoltați că se plimbau cu ofițeri, care ni se păreau tare bătrâni… Oricum, le ”învârteam” o seară întreagă pe patinoar și nu îndrăzneam să la conducem acasă, la a lor, bineînțeles!

În altă ordine de idei, acum când am recitit aproape toate răspunsurile ar trebui să mulțumesc familiei, colegilor și Institutului de Cercetări Metalurgice, unde am „bătut la mașină” mii de pagini pe care abia astăzi, când încerc și pregătesc câteva Anexe, le regăsesc  „deștepte” și îngălbenite de vreme. Și desigur colegilor de la Queryo, care au pus la dispoziția unui pensionar un birou și un calculator cu toate legaturile, unde,  tot autodidact, am învățat bruma de IT de care profit astăzi.

Desigur și tuturor celor alături de care am bătut cărările și drumurile patriei, în special cele muzicale! Că mulțumind astfel, așa-i obiceiul și la Oscar-uri, poate ar merge și la mine !?

O poză suficient de veche cu parinții mei (înainte de… ”mine”!) și alte mii de imagini numai virtuale despre acei ani, cam până când am plecat la facultate.

 

Părinții lui Relu Gherghel și unchiul din partea mamei

Sarut mâna mamei, care ne-a crescut și a rezistat până la 92 de ani și lui tăticu, care până prin 1988 a sperat ca patria sau partidul îi va pune la dispoziție un Trabant  hycomat pentru a avea și noi  o avere! Paula, mi-a dăruit tinerețea ei și astăzi are toate grijile unei familii, în condițiile în care ”looserii” sunt, de nevoie, la modă !

Cât despre copiii noștri, vorba înțeleaptă a Laurei: “mila nu merge decât înainte”. Legați de familie, dar tare flexibil, fiecare pe drumul ales, deși noi am fi vrut sau am vrea altceva, altcumva! Sasha a terminat Științele politice și după ce a fost purtător de cuvânt la Agenția de Protecție a Mediului București și consilier la parlament,  și-a dat demisia pentru a putea sta vara la Vamă și astăzi se ocupă de cluburi și “pune” muzici sub numele de Zabriskie.

Cătălina, a terminat Geografia, la Universiutate și își vede de treabă și turism la agențiiile prin care “bate” drumurile lumii. Și totuși, FAMILIA ESTE UN CLUB MAI MiC, dar în afară de mine niciunul  nu vrea să preia miile de pagini, afișe și programe la care am lucrat, să le ducă mai departe, nici în muzică, nici în ecologie și nici în sport…

 

 

Familia Gherghel... cu coroniță (Paula, Relu, Sasha și Cătălina)

03.  Ați devenit student și sportiv de performanță la Timișoara, la începutul anilor 60. Cum v-ați integrat în viața studențească bănățeană?

 

Dacă Sibiul mi-a deschis viața, Timișoara mi-a dat educația și multe decizii ulterioare s-au bazat pe “lumea bănățeană”: de la “ceaiurile” cu gagici, care pe acolo se numeau “jururi”, la nopțile cu studente – femei; de la camerele cu 41 în dormitor, căminul Doja, la căminul anului  5, cu patru colegi de cameră; de la serile de sâmbăta de la Filarmonică, urmate de berea din “groapa” de sub podul Begăi, sau de coniacul de la Lido sau resturantul București, pe vremuri, bordelul lui Sari Neni. Acolo se cânta și jazz, pe un set de instrumente aflate pe podium la dispoziția clienților. Desigur că am avut colegi ce cântau la diferite instrumente și alături de care mai “cântam”, în practica de la Reșița, la serile de la Mecanica (Meca, în jargonul studențesc timișorean) și chiar și în noaptea de Revelion, în casa lui Bebe Jivanovschi, unde Jimi Iatcu, urcat încălțat în pat, în semiîntuneric, ne dovedea că este “...cel mai bun trompetist – baschetbalist și cel mai bun baschetbalist - trompetist care a cântat în bar, peșteră și avion”. Și desigur că, posturile de radio Novi Sad, Belgrad sau Budapesta. Să nu uit că se auzea și Radio Luxembourg, care duminica după masă avea un Top 100,  de apariția primelor discuri single, cu 45 de ture, aduse din Italia, de primul pick-up rusesc, care costa 900 lei, care, împreună, au constituit dacă nu o școală, măcar un imbold pentru autodidactul care am fost o viață întreagă. Se cântau toate felurile de muzici, era vremea rockului, se dansa și twist, până la epuizare și abia mai târziu am ajuns la hoola-hop sau madison.

 

04.  În Timișoara, au apărut, la începutul anilor 60, Sfinții, Clasicii, Uranus, Cascadele, formații care, au pus fundamentele muzicii beat, apoi, și a celei rock din România. Ați participat la concertele acestor trupe? I-ațI cunoscut, la vremea respectivă, pe Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Bela Kamocsa, Petea Umanschi, Dieter Hepp, Harry Coradini, Ladislau Herdina și pe celelalte vedete ale muzicii timișorene?

 

Am părăsit Timișoara în vara lui 1963, iar ultimul an a fost cel de Diplomă, când se făceau lucruri “tari” pentru vremea aceea. Ca student am ascultat, cred, destui muzicieni “de viitor” dar cei pe care-i nominalizezi erau înca prea mici pentru noi. L-am cunoscut pe profesorul Umanschi și m-am bucurat când peste ani, l-am reîntâlnit ca prezentator la aniversarea de 30 de ani (!!!) a grupului ProMusica, în Sala Sporturilor din Complexul Studențesc. Posibil să fi ascultat pe Phoenix (Sfinții) când dansam la sala Lira sau poate pe la Casa studenților timișoreni. Pe toate aceste nume mari le-am întâlnit, ceva mai târziu, în calitate de organizator – prezentator, în anii 70, în București, la Sala Palatului sau Polivalentă.  Dar și asta va fi o altă poveste…

 

 

Formația Phoenix anii 60 (Moni Bordeianu, Nicu Covaci, Dorel Vintilă Zaharia, Claudiu Rotaru, Bela Kamocsa)

 

05.  Povestiți-ne câte ceva despre activitatea cluburilor din Timișoara, destul de numeroase în anii 60, atât despre cele studențești cât și despre cele muncitorești.

 

Nu prea am ce povesti despre cluburi, viața de student  a fost tare bogată în evenimente de tot felul. “Cluburile” erau mai ales terasele de la malurile Begăi, unde faceam și canotaj, dar ”găștile” aveau alte preocupări, mai ales serile și nopțile. Și totuși, când mă gândesc, cred că eram tare cuminți pe vremea aceea, poate cu o altă ocazie voi povesti despre acele zile încărcate de amintiri frumoase...

Dar dacă insiști... Erau mai mult „case de cultură” sau localuri de dans, cu formații și muzici live suficient de „clasice” și rareori ne întâlneam studenții cu muncitorii. Fiecare își aveau „preferințele” lor, iar studenții dansau în restaurante, unde nu ne supraveghea nimeni. Chiar și la Mecanică, nu se cânta rock și, daca strangeai ceva mai tare fata sau te mișcai mai „vioi”, te bătea cineva pe umăr și asta ajungea ca să intri în rândul ”cuminților”. 

Dar asta era prin 59 - 60, și abia după concertele lui „Trio Los Paraguaios ” și ale unei excelente trupe poloneze, în Parcul Trandafirilor, parcă s-au mai dezghetat și bănățenii. Dar nu te lua dupa mine, sigur că nu am „reprezentat” tipul de orașean al Timișoarei.

Apropo, astăzi, când tastez, Phoenix Transsylvania a distribuit un link, spre un interviu cu Nicu Covaci care poate răspunde mai corect decât mine la întrebarea ta (http://www.vice.com/ro/read/am-vorbit-cu-nicu-covaci-despre-cum-era-sa-fii-rocker-in-romania-anilor-60-70-566). Și consemnează Mihai Popescu pentru VICE:

“Dacă ai 20 și ceva de ani, s-ar putea să crezi că-n comunism ai noștri stăteau toată ziua în fabrici și noaptea se uitau cum crește mucegaiul pe pereții gri, în timp ce ascultau Cântarea României de plictiseală. Adevărul e că și oamenii ăia se distrau în felul lor, cu orice ocazie, pe ritmuri de muzică populară, ușoară și rock'n'roll.

Nicu Covaci rămâne părintele rock-ului românesc, orice ar spune detractorii săi. A răspândit cultura asta prin toată țara, apoi a plecat de aici, fugărit de securiști. Deși în ultimii ani am văzut că lumea se concentrează foarte mult pe certurile lui cu foștii membri ai trupei

VICE: Cum ajungea rock-ul occidental în România, în anii '60?
Nicu Covaci: Timişoara era un oraş cosmopolit cu o populaţie destul de mare de sârbi. Ascultam toţi muzică pe radiourile lor, Novisat şi Radio Beograd, care aveau tot ce era mai modern. În afară de asta, era şi plin de şvabi care aveau rude în străinătate ce trimiteau discuri aici. În săptămâna în care apărea un disc nou cu Rolling Stones sau cu Beatles ni-l dădeau şi nouă cadou, ca să-l cântăm la petreceri.

Era vreun fel de muzica occidentală care avea voie să fie vândută în ţară în perioada aia?

Nu, singura muzică din afară acceptată era cea sud-americană, muzica din regimuri tolerate, precum Los Paraguayos care plăceau şi rupeau sălile de dans. Eu şi azi mai cânt „Malaguena". Dar ceea ce ne dădeau englezii era cu totul altceva, aveam frisoane, mi se făcea pielea de gâscă. Primele melodii de rock englez pe care le-am ascultat erau de la The Monkees. Apoi, primul meu disc a fost unul de la Beatles, Please Please Me, de la care mi se ridica părul în cap. Aveam vreo 17-18 ani. Era atât de impresionantă, atât de clară și atât de directă muzică aceea. Și avea și un element celtic, pe care mai încolo l-am descoperit în folclorul nostru, mai ales în zona Banatului, Maramureșului și-n Transilvania.

Da, așa m-am apucat eu de chitară. Când eram copil, am văzut un băiat de vreo 13-14 ani în parc care cânta la una, înconjurat de gagici. Am venit lângă el și-am început să cânt la muzicuța mea. M-a luat lângă el să-l acompaniez. A doua zi, i-am zis mamei și am primit chitară și profesor.

Cum ai făcut rost de chitări electrice în perioada aia?

Pe prima mi-am făcut-o eu. Telefoanele alea vechi aveau un microfon și un difuzor. Microfonul l-am pus pe cutia de rezonanță. Am lipit un cablu într-o cutie de lemn cu două baterii de patru volți jumate, niște tranzistori, condensatori și intram pe intrarea de pick-up în radio. Era un semnal mic, dar destul cât să amplific sunetul și să se audă pe cele două difuzoare.

Am avut noroc să fim iubiți de niște oameni care se pricepeau și tehnic, taică-miu se întorsese din pușcărie, unde făcuse zece ani pentru că era legionar, și el însuși mi-a făcut amplificatoare acasă. Asta până când formația a devenit atât de cunoscută încât ne cereau unii în Italia să cântăm la ei. Atunci a venit un manager de acolo și ne-a adus chitări, un Fender Stratocaster și altele. Nu am mai putut să plecăm, dar ne-au lăsat instrumentele.

După ce-am copilărit într-o perioadă în care cultura rock și votca Săniuța mergeau mână-n mână îmi vine greu să cred că n-aveați o băutură specifică când vă vedeați la prin oraș.

La petrecerile de apartament se bea bere de Timișoara, care era cea mai bună din țară la ora aia. Plus că existau Pilsner Urquel, Budweisser și alte beri cehești cu care am crescut toți p-acolo, care nu erau deloc scumpe.

Cum era ieșitul cu fetele, înainte să devii faimos?

Pentru mine era totul foarte simplu, mă rog, nu știu alții. În primele clase mă îndrăgostisem de o colegă de bancă cu care mă mai pupam. În liceu am cunoscut-o pe Carmen Perneș, o dansatoare de la brigada artistică. Ea mă vizita acasă la mine, eu o vizitam acasă la ea. Mi-amintesc că într-o zi a venit maică-mea cu o pungă plină de prezervative, nu știu unde a făcut rost în perioada aia. În altă zi, eram acasă la Carmen, în pat cu ea și-a deschis ușa taică-su, care intrase c-un vraf de cărți în mână. I-a picat tot teancul când ne-a văzut. Noi, stingheri, am luat cărțile și am început să le aranjăm. Pe vremea aia era mult mai natural totul, dacă plăceai pe cineva i-o arătai.

Miliția se băga vreodată peste fazele de băiețeală, de certuri și bătăi între puștani? 

Nu, pe vremea aia ne băteam pe rupte fără supărare: picioare în fund, pumni în cap, ne jucam prinselea, ascunselea, era o viață intensă. Astăzi stau copiii de mici cu capu-n căcatul ăsta de mobil. În același timp, eram și eu un băiat rău, băteam tot ce prindeam în parc, de-a ajuns maică-mea să mă bată o dată pe săptămână. Cumpăra un vraf de linguri de la piață și, până la finalul săptămânii, erau rupte toate pe fundul meu.

Înainte să fiți faimoși, pe unde făceați repetițiile?

Cântam când la unul acasă, când la altul acasă sau prin săli de școli, chiar nu era o problemă. Nu se plângeau vecinii că repetam, mai ales că nici nu se auzea așa de tare. Gândește-te că electrica mea se auzea la fel de tare ca acustica conectată la radio. După doi-trei ani deja ne-am impus în cluburile muncitorești.

 

 

Formația Phoenix 1972 (Nicu Covaci, Valeriu Sepi, Mircea Baniciu, Jozsef Kappl, Costin Petrescu)

 

Cum v-ați transformat dintr-o trupă care cânta în cluburi, într-una națională?

Prin liceu, m-am făcut instructor la brigada artistică a Școlii Numărul doi, că mă știau de chitarist. Eram copii de clasa zecea care-au încropit o formație care să acompanieze soliștii vocali de clasa a cincea. Am câștigat locul doi la un concurs mare din Iași cu o piesă de la the Shadows, apoi brigada s-a desființat, dar am rămas cu trupa și ne-am zis inițial Sfinții, deși eram niște diavoli. Aveam 40 de zile de turneu, două concerte pe zi și trei în weekend.

Care era principala diferență dintre timișoreni și bucureșteni în perioada aia?

În Banat exista influența aia occidentală. Timișoara se uita de sus la București. Și cenzura era mai ușoară aici, ni se permiteau mai multe. În schimb, în București era mass-media, radioul și Electrecordul care ne țineau spatele, pentru că produceam. În '68, când ne-am scos primul disc, Margareta Pâslaru și-a tras palme. Mie îmi place de ea, în perioada aia vindea nemaipomenit cu 80 de mii de discuri. Noi am scos 100 de mii cu primul album.

Exista o mică diferență și între public, pentru că se polarizau. Bucureștenii erau mai mult cu muzica franceză și italiană, noi eram cu englezii și americanii. Mă rog, cântam și eu „io sono innamorato di Marina", că asta voiau oamenii să audă. Pe lângă noi mai erau Roșu și Negru și Mondialul pe scena rock, dar primii care m-au impresionat când au cântat cu chitare electrice au fost Sincron. Dar să știi că de simțit simțeam la fel”.

 

06. În ce an ați ajuns în București și cum ați perceput  capitala ”miticilor” comparativ cu Timișoara”?

 

Ca să fiu cinstit, la această întrebare ar trebui să răspund foarte detaliat, pentru că, între Timișoara și București a mai fost un an, la Bacău, din toamna anului 1963 până în vara lui 1964. Când am ajuns la București eram déjà inginer la Automatica și aveam treburi multe, deși mai dormeam ziua prin WC-uri, pentru că noaptea era și mai grea. Programul la barul Mon Jardin, locație care nu mai există pe locul său construindu-se Hotelul Dorobanți, începea pe la ora 11 noaptea, iar dansul, după miezul nopții și continuam nopțile prin Parcul Herăstrău, unde “furam” bărci pentru a ne plimba domnițele până în zori.

Era o altă ”gașcă” și, mai ales, o altă libertate, alte procupări și alte posibilități. Viața de student rămăsese în urmă și “miticii” erau tot mai tineri și băteam drumurile spre “ceaiurile” orașului, unde nu stăteam prea mult, doar cât să luăm numerele de telefon pentru întâlnirile din săptămâna următoare. Încă nu vorbim despre muzici și preocupări mai serioase, astea s-au întâmplat după 1967, când, însurat fiind, am început un “fel” de altă viață. Pentru că, Paula, a avut știința și puterea de a închide exact cât și cum trebuie robinetul  spre ”prieteni și prietene”.

 

07.  Într-un moment în care majoritatea adolescenților români erau atrași de formațiile beat, dvs. erați preocupat de jazz, un gen muzical ceva mai greu digerabil. Cum a apărut această pasiune?

 

Cu adevarat la jazz am ajuns tot întâmplător, prin toamna lui 64, când am ajuns la București, fiind angajat ca inginer la Automatica, unde eram coleg cu ”secretarul” jazzului romanesc, Ion “Lulu” Tanoviceanu și cu saxofonistul Ștefan Berindei (1942 – 2000), fiul regretatului Nea Mihai (Berindei) (n. 24 anuarie 1907, București, România – d. 30 august 1992, Werneck, Germania). Acesta a fost unul dintre cei mai importanți promotori ai jazzului românesc: trompetist, saxofonist, aranjor, conducător de formație și critic muzical. Tot din familia Berindei făcea parte și vărul lui Mihai, saxofonistul și clarinetistul Emil Berindei (1898 – 1963).

 

 

Mihai Berindei – unul dintre părinții jazzului românesc

 

A fost omul care a redeschis drumul acestui gen muzical prin Clubul de Jazz de la Casa studenților Preoteasa și a înființat un grup BERINDEI OLD DIXIE, în care cântau cei “interbelici”, un jazz cinstit, ”ca la mama lui” (vorba bateristului Niculiță, care dădea drumul improvizației trompetă – clarinet / sax - trombon cu : “Hai băieți, ne întâlnim la urmă !!”. Acolo, i-am cunoscut pe cei mai iubiți oameni ai jazzului din anii următori: Jazz Q București, Ciolan, Edmond Deda, Ricii Oschanitski și, mai apoi, pe Cornel Chiriac, pe care l-am cunoscut cu ocazia primei ediții a Festivalului Național de Jazz Ploiești 69. Această primă întâlnire națională de jazz, cu  mulțumirile de rigoare adresate profesorilor Puiu Comenscu și Puiu Mancaș, a trăit numai 3 ani și nu datorită faptului că se dormea pe saltele, într-o sală de sport, ci, mai degrabă aroganței autorităților locale. În urma succesului festivalului, oficialitățile locale au zis că ele și nu Clubul de jazz Ploiești ar merita să organizeze ceva de nivel “național” și ca atare, cum s-a întâmplat de atâtea ori în alte părți, inițiativa a murit din prea prea multă dragoste…

 

08.  Am înțeles că l-ați cunoscut pe Cornel Chiriac în 1969, la Festivalului Național de jazz de la  Ploiești. După acest început, ați păstrat o relație de amiciție sau de colaborare ?

 

Nu pot spune că am fost amici, dar întotdeauna, am recunoscut public, aportul lui Cornel pentru radioul românesc: lansarea formației Phoenix, emisiunile “Metronom”, alături de Geo Limbășanu, apoi, mai toate “fișele” din cartoteca “jazz”, de la radio, erau scrise de mâna lui după ce difuza muzica respectivă.

 

 

Cornel Chiriac – la microfonul Radio Europa Liberă

 

Apropo de Cornel, plecat în 69, după un scandal la Hotel ARO, în timpul “Cerbului de Aur” (există și o poveste romanțată cu acest subiect), a reluat emisiunile “Metronom” la Europa Liberă, dispunând de mult mai mult material muzical internațional și uneori de informații din țară, devenind un adevărat idol al multor tineri însetați de muzici și informații, care se găseau atât de greu și rar în țară (aviatorii și bișnițarii aduceau muzică comercială, pe gustul lor). Așa că, și pentru mine, mulți m-au acuzat de harpagonism (!?), marile trupe și concerte le-am “găsit” și ascultat, cu adevărat, mult mai târziu, pe Youtube.

 

09.  În 1969, ați preluat, împreună cu Florin Silviu Ursulescu, rubricile muzicale din revista ”Săptămâna”. În ce împrejurare      l-ați cunoscut pe FSU și cum ați decis să faceți o ”echipă” la săptămânalul respectiv ?

 

Iarăși te grabești! Ar trebui să vorbesc mai întâi de Clubul Z, de la Casa de cultură „Mihai Eminescu”.  Nu  îmi mai aduc aminte cum     l-am cunoscut pe UFS (notă: pe tot parcursul interviului dl Gherghel, atunci când se referă la Florin Silviu Ursulescu, îl numește UFS, în loc de FSU, așa cum ne face nouă plăcere să-l prescurtăm) și cred că începutul prieteniei a fost cu ocazia Festivalului Național de Muzică Folk, organizat de frații Ursulescu la 303, Căminul Politehnicii din Cotroceni. Cert este că, „Z” n-a fost chiar un CLUB, și după ce filmul protestar, care avea același nume, „Z”,  a fost distribuit pe ecranele noastre, am fost sfătuiți să „uităm” acest nume și așa a apărut „Clubul de la ora 7”, care a trăit până în 1985. Mult mai importantă a fost însă colaborarea noastră în Pagina Top a revistei „Săptămâna”, dar asta este o alta poveste, mult mai lungă….

Revenind la CLUB, păi CLUBUL nu este cel din lumea bună, unde se bea șampanie de mii de Euro și animatoarele produc scene sexi pentru “clubiști”. Cred că asta era imaginea preconcepută a celor care trebuiau să ne acorde aprobările necesare existenței cluburilor. Probabil că este eronată și definiția dată clubului de Wikipedia: “Un club (cunoscut și sub numele de club de noapte; cunoscut  greșit, în mediul rural, sub denumirea de discotecă sau disco, este un local de divertisment care funcționează, în general, de la lăsarea serii până târziu în dimineață. Un club se distinge, în mod obișnuit, prin baruri, puburi sau lounge-uri, prin includerea unei scene de dans și a unui pupitru pentru deejay, unde acesta pune înregistrări house, rock, pop, hip – hop sau R&B. Muzica din cluburi este fie live prin intermediul unei trupe, fie este un mix de melodii pus de un DJ prin intermediul unui sistem de boxe puternic. În România, cele mai multe cluburi sunt dedicate genului house, dar mai există și cluburi de muzică rock sau salsa”

Să zicem că așa este, dar un Club A, de la arhitecți, are și, mai ales, a avut o altă destinație, caracterul educațional dominând entertainingul (plăcere, divertisment). Dupa mine, CLUBUL trebuia să aibă oameni disciplinați și implicați în activitați, inclusiv în organizarea și conducerea acestora, apoi să existe carnet de membru și cotizație, de care mai nimeni nu a ținut seama!

 

 

Afișul celui de-al doilea Festival Club A (10 – 17 mai 1971)

 

Riscând să mă “pun rău” cu multă lume, cum din atâtea opinii, desigur subiective, se poate găsi o “definiție” mai aproape de adevărul fiecăruia, voi povesti două momente din viața Clubului A.

În mai 1971, organizând la Sala Palatului a doua ediție a Festivalului Național de Muziă Pop, după prima seară, reuniți în subsolul din strada Blănari, Mac Popescu, directorul clubului, astăzi Rectorul Institutului de Arhitectură Mincu, s-a adresat tinerilor aflați în semiobscuritate: “Am auzit că nu toți membrii și-au păstrat locurile (pe strapontine !), și au produs dereglări în loc să asigure  publicului o bună vizionare. Cei ce se simt să predea carnetul de membru și să părăsească imediat Clubul”. Și au fost destui care au plecat. Apoi a continuat: “Au fost și destule studente care au cerut sau au încasat și mai mult de 5 lei”, care era prețul programelor de sală.  Și câteva frumose, cu fustele lor înflorate și lungi (deh, ultima oră), autoare ale programelor (handsmade !) au părăsit sala. 

Mai povestesc o altă întâmplare, mai târzie, spre sfârșitul anilor 70, mi se pare sub directoratul lui Theodor Has), când uitându-mi acasă carnetul de membru (am avut și carnet de membru fondator !)  nu am fost lasat de cerberii de la intrarea în “A” să intru în club cu ocazia aniversarii a zece ani de existență. Cum aveam o situație ceva mai specială (aniversarea se făcea pe “sculele” lui Roland Pantelie,  plata fiind susținută de către subsemnatul cu o seară în urmă, cu ocazia concertului de la Polivalentă, s-a iscat ceva gălăgie și la intrarea clubului a venit și Roland care m-a “susținut” și astfel am primit acceptul de acces. Cam rușinat și aducându-mi aminte de regulamente, n-am mai intrat și am plecat acasă după carnetul uitat !

Au fost două lecții “trăite” despre forța clubului și atitudinea liber consimțită a unui colectiv care în acele vremi, ca și în aceste vremuri, rămâne purtătorul de standard al noțiunii de CLUB!

Drept este că, în aceste vremuri, pregătindu-mă pentru inevitabilul 77, nu mai ajung prea des la “A” deși sufletul meu tânjește după serile “irepetabile” ale lui Florin Silviu Ursulescu, după sticla de bere, “oficială și gratuită”, pe care o primeam de la directorul de programe, Paul Radu (sufletul și “motorul” lui A), de întâlnirile cu prieteni dragi din treburile clubiste: Nelu Stratone, Bebe Astur, Croco, Radu Niculescu sau cele din rock: Nicu Covaci, Nancy Brandes,  Mircea Florian, ultima întâlnire fiind ocazionată de prezența “canadianului”, Cristi Bubu Luca, spre sfârșitul anului trecut.

De ce Club ? Uite d-aia !!!

 

 

 

Festivalul CLUB A 2011 (rândul de sus: Costin Petrescu, Nicu Covaci, Andrei Oișteanu, Relu Gherghel, Călin Irimescu, Nelu Stratone, Bebe Parschivescu / rândul de jos: Sandu Albiter, Doru ”Rocker” Ionescu)

foto: Paul Radu

 

10.  În urma implicării ”echipei” Gherghel + FSU, au apărut în paginile revistei topurile, săptămânale și anuale, ale muzicii pop românești și străine, sintagma rock nefiind permisă. Cum de a acceptat Eugen Barbu rubricile respective, în condițiile în care el avea ”meciul” personal cu Noel Bernard și ”echipa” de la ”Europa liberă”?

 

Vezi Neluțule, dacă și tu… !!?? Rămâne, măcar pentru mine, Eugen Barbu, un om și un scriitor - gazetar total deosebit. În primul rând, trebuie sa precizez ca am ajuns la redacție atunci cand s-a anunțat apariția revistei, fără vreo pilă sau recomandare. I-am spus că sunt inginer și că vreau să scriu despre jazz.  Am scris și un articol „De ce jazz, de ce club?” și am vrut să il citesc lui Barbu. Mi-a zis  să-l dau Ralucăi și, dacă ei îi place, o să mă publice. Cred că și Florin a avut o intrare de acest tip. Nu mă vedeam cu Florin decât în seara de vineri la Săptămâna. De foarte puține ori ne-am înțeles în prealabil ce avem de făcut fiecare, doar la Melanie și Pop A 71. Fiecare lucram după gusturi, și oricum erau stabilite drumuri. Cultura vremurilor și oficialitățile, jazzul și al nostru folk erau ale mele, iar muzica straină era a lui Florin, pentru că avea mult mai multe date și le știa mai bine decât oricine din țară!

 

Revista Săptămâna Nr. 3 / 1970 – O pagină îndrăzneață, cu multe cântărețe și picioarele lor frumoase

 

Eram politehniști și în lumea muzicală oficială eram „zerouri”, ca și mulți dintre muzicienii de rock ai momentului. De folkiști, nici nu se punea problema!  Cert este că, după primele numere ale revistei, care făcea vâlvă, devenisem niște personalități de care „cultura oficială”  trebuia să țină cont. Doar reprezentam NOUL, și îl aveam pe Barbu în spate. Am fost și „răi”, că eram liberi și doar săracul  Amza Săceanu, care răspundea de revistă din partea Consiliului Local, un fel de Primărie, știe de câte ori o fi primit papară de la șefii lui… Dar primeam câte 300 de scrisori pe săptămână și nu ne făceam chiar de cap.

Cert este că în primele numere am scris un serial pentru toți:  „ JAZZ : Microistorie, aproape romanțată”, ca și astăzi, ne mai lipsește jazzul, și nu numai el, pentru că mai avem la VOX POPULI concetățeni care nu știu cât „este o jumătate de procent” sau „în ce țară trăim ”!  

Cei curioși pot găsi serialul publicat în 1971, de revista ”Săptămâna”. Desigur că, am început ca în toate istoriile jazzului : ”Un negru care cântă este un negru bun”, cum spuneau proprietarii marilor plantații de bumbac din Sud, și am trecut apoi prin episoadele despre pianele mecanice, New Orleans-ul și Armstrong, epoca Chicago și prohibiția, Ella și Big Bandul lui Duke Ellington, vremea bop-ului și am ajuns până la episodul XVI dedicat marelui Miles Davis, al cărui jazz cool nu-l mai înghit ușor nici astăzi, preferând live-ul progressiv ceva mai rock. Că dacă-i vorba de gusturile extremiștilor, apoi nici muzica nu duce lipsă de așaceva. Am pus pe pickup odată la clubul de Jazz al Casei Eminescu, un LP cu ”Thick As A Brick” și după vreo 3 minute s-au răsculat și mi-au spus să opresc porcăria aia. Că dacă nu are SWING, nu este jazz. Și poate că aveau dreptate dacă îmi aduc aminte de vorbele marelui drummer Jo Jones : ”Swingul este sentimentul că ritmul crește mereu în timp ce el rămâne perfect constant. Dacă îl ai, îl ai. Dacă nu, nu mai este nimic de făcut”.

 

11.  Atât dvs cât și FSU ați afișat o ținută care nu se încadra ”modelului” tineretului comunist. Barba, mustața și pletele, pe care dvs. și FSU le afișați, reprezentau principalele ”ținte” ale miliției și ale gărzilor muncitorești, pe lângă blugi și alte accesorii vestimentare care aminteau de mișcarea hippie. Cu acel prilej, ați avut ceva probleme ?

 

Exista o AUTOCENZURĂ, benefică în orice vremi, mai ales în unele ca acelea… Este absurd să credem că, în lumea bună chestia cu tăiatul pantalonilor sau a fustelor, a părului sau bărbii, se practicau. Poate în orașe, poate a fost mai rău în provincie, dar mie nu mi s-a întâmplat așa ceva… Aveam barbă și plete lungi, eram și membru de partid și chiar că-mi doream un astfel de „incident” sau poate că este numai o declarație de bravadă târzie….

 

12.  Imediat după ”tezele” din aprilie 1971, pagina muzicală a revistei Săptămâna a fost reorganizată și trecută în patronatul Janei Gheorghiu. Au dispărut atunci anumite formații din topul românesc, iar din topul internațional făceau parte doar soliștii de muzică ușoară, majoritatea din țările socialiste. V-a afectat această schimbare la momentul respectiv?

 

Cinstit, DA ! Noi, flămânzi de gazetărie, mergeam miercuri seara la redacție să facem corecturile la pagină. Și așa a fost și în ziua când Barbu ne-a alocat două pagini pentru ediția a doua a Festivalului de muzică Pop, organizat de Club A, timp de 5 zile la Sala Palatului! Am făcut corecturile și foarte mulțumit am plecat acasă. Numai că, vineri dimineața am găsit alte materiale în cele doua pagini, inclusiv un Top P, de muzică populară, plus câtava desene grafice și spații libere, că nu au avut, atât de repede, cu ce să fim înlocuiți. Seara, la ședința de redacție, am aflat că am fost „suspendați” până ce ziarul Scânteia  va prezenta opiniile, Smarandei Oțeanu, asupra festivalului. Din fericire, acestea au fost suficient de bune (și adevarate !) și după câteva săptămâni am revenit, întradevar sub mâna Janei, care și ea a fost o gazetăriță pe cinste… Sunt tare curios care vor fi părerile lui UFS…

Cred ca, ți-ai dat seama că nu prea îmi place să vorbesc despre partea politică și necazurile anilor Erei de Aur.  Am cunoscut suficient de bine lumea acelor ani și văd că astăzi este de „bon ton” să te declari dizident sau patriot în cuvinte.. Poate că, cel puțin eu, din diferite motive, eram mult mai liber sau mai tăios în acele vremi. Astăzi, ca să intru în rândurile „lumii bune” cred că trebuie măcar să tac, dacă nu mă alinez.

Înca din 2002, am simțit asta când, în serile de la Club A, mi s-a strigat din penumbra sălii „comunistule”, atunci când, de fapt, alături de tine, UFS și Doru Rocker, încercam să spunem, cinstit, istoria muzicilor din vremurile ”aurite”. Dar astăzi, am decis să-mi dau drumul…este drept, nu prea mult !! Și poate o altă întâmplare. Că nu toate lucrurile sunt ireversibile și că, parcă  nu numai în țara noastră, rolurile pro și contra se tot schimbă,  avem suficiente exemple.

În 1977, după întoarcerea în țară și stricarea relației cu Adrian Păunescu la spectacolul mamut de la Islaz, Phoenix cu dubașii, pentru ziua de 2 Mai, au urmat ”Cantafabulele” prin țară, cu mii de spectatori pe stadioane. Planificasem două Polivalente, prin Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică (ATM), care, după toate pregătirile, au fost surprinzător anulate. M-a întrebat Cornel, contabilul șef de la ATM, dacă am toate aprobările… Am dat telefon la Consiliul Culturii și tovarașa Jana mi-a spus că: “…nu le mai are, nu știe nici de ce și nici nu sunt aprobările la ea”. Apoi am primit un telefon de la sală și mi-a spus adjunctul Anton că “treaba” ni se trage de la Grasu’ (Adrian Păunescu), care a dat din biroul directorului Breazu un telefon și i-a spus tovarășului Burtică că “trădatorul” Covaci va avea spectacole la Polivalentă. Cum situatia era gravă, m-am gândit că numai un  Nicușor Ceaușescu mai poate scoate “un cui atât de greu”. L-am găsit la Ateneul Tineretului, și după ce a ascultat toată tărășenia mi-a zis că a doua zi o să avem aprobarea. Și am avut-o. Era miercuri, numai că, în ziua de luni, Phoenixul părăsise țara, în boxe.

Tot tovarășa Jana mi-a comunicat apoi decizia directorului Călinoiu, că nu vrea să mai știe ceva depre acest grup, că fără vreun dosar trebuie să refac cele două concerte la Polivalentă, indiferent cu ce muzici sau grupuri, dar să nu dea Domnu’ să se întâmple ceva că va fi ultima mea “organizare”….

Mult mai multe, și ce a urmat după, puteți găsi în volumele autobiografice scrise de Nicu Covaci cu o măiestrie și cu detalii surpinzătoare (“Însă eu, o pasăre” și “Giudecata înțelepților”,  prima aparută în 1992 și apoi, ambele volume, în 2014, sub șefia directorului editurii ”Integral”, Costel Postolache).

 

 

Coperțile cărților lui Nicu Covaci (PHOENIX Însă eu, o pasăre… și Giudecata înțelepților)

13.  Îmi amintesc, cu mare plăcere, de galele finale ale topurilor revistei Săptămâna, unde, timp de câteva zile, reuneați, la Sala Palatului, cele mai importante nume din rock, jazz, folk și muzica ușoară românească. Care erau criteriile de selecție ale invitaților? Ce amintiri aveți de la aceste gale?

 

De aici ni s-au tras și… Galele.  Întâi a fost Gala Clubului de la ora 7, la sala din Eminescu, în ianuarie 1972, cu măsuța de la care prezentam, de pe scenă. Nu că făceam pe nebunii , dar habar nu aveam cine va veni și va intra în… Gală !). Cum ne-a plăcut treaba, am reluat-o și la Galele Săptămâna, șase ore la Sala Palatului, pe 12 februarie 1972, aduăgând, în plus, un ”program de sală”, de16 pagini, cu 73 de fotografii, mulțumiri adresata doamnei Coca Lupu, cu topurile muzicale, pe specialități și instrumente.

Desigur că, cei care au cântat în Festivalul Club A au luat partea leului și chiar că meritau, 3 opere rock semnate și conduse de Liviu Tudan, Nancy Brandes și Picki Inglessis, cu Dorin Liviu Zaharia, apoi Cromaticul, cu Tudoran, Sfinxul cu Aldea și mulți alții. Acea Gală Săptămâna s-a încheiat cu prezentarea pentru prima oară a celebrului disc / spectacol „Cei ce ne-au dat nume”, în formula de aur a Phoenixului și, dacă nu mă înșel, tot în organizarea mea, dar la Club, în 1976, a fost prezentat în 3 seri consecutive și unice în București, spectacolul  „Cantafabule”, cu toată recuzita și în formație completă, care apoi s-a „pierdut” pe drumul spre Timișoara.  Vezi că, am început să mă dau…mare !?.

Cum pofta vine mâncând, în anul următor, am avut Gala Săptămâna 72, în 6 seri la Sala Palatului : jazz, folk, pop, muzică ușoară, muzică populară și Gala, cu de toate.

Amintiri, poate doar un episod. În seara Galei, am primit un telefon, la cabina de regie a Sălii Palatului, prin care un șef îmi cerea să discut cu câțiva artiști care erau invitați să meargă la o petrecere la Palat, în fața Ceaușeștilor. M-am conformat și, cu destulă surprindere, am constatat că nu voiau să meargă, și am aflat și de ce, așa că n-am mai răspuns la următorul apel.

Uite, dacă vrei, o listă a artiștilor care au cântat la Gala Laureaților ”Săptămâna top 72”, organizată, la Sala Palatului, de Revista ”Săptămâna” și Asociația Oamenilor de Artă (A.T.M.).

JAZZ - Luni 26 februarie, ora 20 – la care au participat: solistele Aura Urziceanu, Elena Constantinescu, basiștii Johnny Răducanu și Wolfgang Guthler, formațiile Eryk Manyak (Original Dixie Band), Titel Popovici Quintet și Big Band-ul Centrului Universitar Iași, Jazz Quintet București (Dan Mândrilă, Ștefan Berindei, Marius Popp, Johnny Răducanu și Ron Rully), Sile Dinicu Big Band, concert încheiat cu un jam session moderat de un supergroup dixieland.

FOLK – Joi 1 martie, ora 16, cu : Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Luminița și Cristian Ciubotaru, Erika Iozsa și Carol Horvath, Iudith Csoma, Carmen Marin și Vali Sterian, Doru Stănculescu, Gaby Căciulă și Vica Frunză, Susana Georgescu și formația Sfinx (Dan Andrei Aldea, Corneliu Bibi Ionescu, Cristian Ion) cu Gil Dobrică.

POP (de fapt ROCK, cuvânt care nu era pe placul autorităților) - Joi 1 martie, ora 20, cu: Mondial (Iuliu Merca, Filip Merca, Nicolae Enache, Mihai Cernea și Gabriel Drăgan), J.M.J. Quintet (Radu Goldiș, Marius Popp, Mircea Tudoran, Alin Constanțiu, Marian Toroimac), Romanticii (Mircea Drăgan, Doru Tufiș, Marcel Năvală, Dorel Vintilă Zaharia, Nicky Păun, Dida Drăgan) și Roșu și Negru (Nancy Brandes, Ovidiu Lipan Țăndărică, Nicky Dorobanțu, Ion Iovan & Co, cu Gil și Anda).

FOLCLOR - Vineri 2 martie, ora 20, spectacol realizat în colaborare cu ”Rapsodia Română”, cu: Florica Bradu, Maria Butaciu, Maria Ciobanu, Ioana Cristea, Irina Loghin, Elena Merișoreanu, Ionela Prodan, Sofia Vicoveanca, Constantin Cocriș, Ion Dolănescu, Gheorghe Roșca, Benone Sinulescu și instrumentiștii : Remus Bistrică, Ion Lăceanu, Nicolae Pârvu, Bob Stănescu și Orchestra Populară a Rapsodiei Române condusă de Ionel Budișteanu și Oprea Paraschiv.

MUZICĂ UȘOARĂ – Sâmbătă 3 martie, ora 20, cele mai reprezentative cântece ale anului 1972 și prime audiții în interpretarea soliștilor: Doina Badea, Marieta Bratu, Anda Călugăreanu, Corina Chiriac, Elena Constantinescu, Dida Drăgan, Elena Filipescu, Lucky Marinescu, Ioana Negriloiu, Olimpia Panciu, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, Mihai Constantinescu, Gil Dobrică, George Enache, Iuliu Merca, George Nicolescu și Formația Mare a Radioului, condusă de Sile Dinicu, plus un grup vocal.

GALA – Duminică 4 martie, ora 18, selecțiuni din celelalte concerte : muzică ușoară, folclor,  jazz, folk și pop, cu: toate vedetele, Orchestrele Rapsodiei Române și Radio, Sfinx, Romanticii, Roșu și Negru, Phoenix, Jazz Q, în total 5 ore de spectacol.

Prețul biletelor la concertele organizate de Aurel Gherghel, a fost de 20, 15 și 10 lei, în primele zile și 30, 20 și 10 lei la Gală.

În completarea galei, joi 1 martie, ora 19, în Sala Mică a Palatului, Iancu Dumitrescu, a organizat un concert de muzică modernă contemporană.

 

14.  Cum vă explicați acum, peste ani, acea adevărată invazie de vedete mondiale ale jazzului, începută cu Louis Armstrong, care ne-a vizitat de două ori, apoi Golden Gate Quartet, și continuată, în perioada 1969 – 1973, cu Duke Ellington, Dizzie Gillespie, Art Blakey, Gerry Mulligan și multe alte nume importante ale genului?

 

Explicația este extrem de simplă. Americanii aveau disponibile, și pentru România, celebrele trupe care ”străbăteau” Europa acelor ani.  Și mai aveau pe vremea aia și bani pentru cultură. Biblioteca Americană era în plină activitate, iar atașatul lor cultural și de presă, un afro - american, ne trimitea mereu invitații la recepții. Așa că, găseam la ei și multe filme despre și cu jazz, pe care le trimiteam cluburilor de jazz din țara, în lista lui Tanoviceanu erau vreo 20.

 

 

Aura Urziceanu – regina jazzului românesc

 

Așa am făcut și la Sibiu, cu Nae Ionescu, inclusiv printr-un concert cu Aura Urziceanu și Ron Rully, alături de Jazz Q București, după care a urmat normal Festivalului Național de Jazz Sibiu ‘74 sau la Brașov, unde prima seară de club am deschis-o alături de Alexandru Șipa, la biblioteca locală (!).

 

15.  V-ați aflat printre spectatorii sau, poate, organizatorii concertelor Blood Sweat & Tears? Cu ce impresii ați rămas după concertele respective?

 

Blood, Sweat & Tears, era însoțită de o echipă a televiziunii NBC, care a realizat un fel de film reclamă despre România cu muzicieni și muzici BST. Cum noi asiguram de toate cele, iar ei numai difuzarea, nu am văzut vreo casetă dintre cele filmate, de o echipă adusă din Anglia, cu vreo 30 tehnicieni, și, tot zilnic, trimisă la Viena pentru developare. I-am primit la Constanța, pe Kogălniceanu și primul scandal s-a petrecut la aeroport, atunci când, din cele două avioane, abia ateriazate, primul a apărut Michel, un operator care a filmat și Mig-urile de pe pista aeroportului. Apoi, la București, când după o noapte la Melody, americanii l-au luat în camera de la Ambasador pe un ghid de-al nostru și l-au bătut ca să spună că era contra lui Ceușescu, și desigur că ne închipuim ce a urmat. Dar, cum totul era supervizat de americani, iar banii după cele patru concerte se duceu în contul „ Inundații 70 „… nu comentăm...

În orice caz, atunci am văzut ce înseamnă să fii VEDETĂ.  La Mamaia, trebuia filmat pe plajă David Clayton Thomas, solistul lor. Au venit cu două camioane, cu scule de tot felul, inclusiv șine traveling și reflectoare, plus un microbuz pentru oameni. Și, după ce au așteptat vreo trei ore ca solistul să-și termine gagicăreala de pe plajă, la primul cuvânt al lui că nu mai are chef de filmare, echipa și-a strâns în tăcere sculele, le-a încărcat  și au pornit spre oraș!

 

 

Blood, Sweat & Tears – imagine de pe coperta interioară a albumului B, S & T 3

 

Așa că nu mi-a fost cu mirare când, peste vreo 2-3 ani, ARIA a trimis-o la Viena pe Geta Calistrache, care era un fel de ”manager tour”, și a însoțit prin țară multe trupe românești, care au apreciat de fiecare dată devotamentul și priceperea ei. Geta a mers să vadă dacă cei de la Rolling Stones au plete și chiar vor să aibă ”in stage” toate cele cerute în draftul de contract, care avea aproape 20 de pagini.

Asta a fost ȘCOALA mea în organizare și am beneficiat din plin de ea, mai ales, după ce am mai prins și ceva ”putere” de la Eugen Barbu și revista Săptămâna. 

 

16.  Știu că ați participat la primele două ediții al festivalului Club A și ați făcut parte din juriul ediției din 1971. Ce amintiri, aveți de la cele două evenimente, atât de la masa juriului, cât și din timpul concertelor? Care era valoarea rockului românesc la acel moment?

 

Și acest festival a fost o școală pentru mine și viitorul cluburilor la care mergeam. Între ele, Universitas, de pe Brezoianu, lângă Cișmigiu, unde-i întâlneam pe Dan Andrei Aldea și Vali Sterian, apoi clubul de jazzul Petoffy Sandor etc. Cred că nu ne dădeam seama de valoarea noastră și abia acum, ascultând și comparând muzicile pe youtube, pacă am mai pierdut ceva din entuziasm și patriotism.  

Vezi, și astăzi Clubul A funcționează, chiar dacă s-a adaptat și la societatea de consum. La cererea lui Paul Radu, directorul de programe care vrea sa tipăresc un volum cu tot felul de mărturii de la mai vechii membrii, i-am rescris din memorie un material pe care l-am publicat și în documentele CLUB A în 1999.

Dar așa am rămas dator față de Dan Vladimir Andrei Aldea, omul cel mai iubit dintre ai noștri, poate și datorită faptului că și după revoluție, a rămas în strainatate, istoria devenind legendă.

Mi-au cerut destui sa aleg sau să compar între Dan și Nicu. După mine, au merite la fel de mari, chiar dacă unul a terminat Conservatorul și celălalt Școala de Arte Plastice.

 

 

Nicu Covaci și Dan Andrei Aldea – două personalități de frunte ale rockului românesc

 

Ambii au fugit în străinătate având cel puțin un LP unicat și celebru,  ”Zalmoxe” și, respectiv, ”Cantafabule”. Nicu a avut cu 25 de ani mai mult timp decât Dan să lucreze în țară și dacă a fost un luptător, a scos și alte albume : ”În umbra marelui Urss”, ”Hăituit” sau ”Vino Țepeș”.  Dan a fost muzicianul serios și complet, prea corect pentru o lume atât de neștiutoare. Dar și pe el l-am văzut cântând „la spate” cu vioara, la fel de ușor precum mânuia moog-ul sau dublul block-flutte în celebrul „Om bun” care a devenit un adevărat imn de drum al folkului noastru. Am păstrat manuscrisul predat la Uniunea Compozitorilor atunci când am dorit aprobarea oficială a muzicii folk și cred că acest unicat ne face cinste.

Și mai cred că, Mircea Rusu a găsit cele mai sincere și mai frumoase cuvinte adresate după întoarcerea în țară, definitivă, stabilit la Oradea, lângă părinții Danei…

Mircea Rusu, 17 martie la 01:54 : “Straturi , straturi se așterne ceața vremurilor. Piscurile s-au facut văi, ruinele cetăților abia se mai văd. Mă plimb prin pulberea amăruie a uitării ce mușcă din fiecare. Vis pare c-am trăit laolaltă cu tot ce ființa în noi. Abia se mai zăresc pierzându-se in depărtare valorile autentice care au facut cetățile din noi. Nimic nu mai e in mod real de făcut. Mă așez într-un colț al camerei, stau turceste, plâng și-mi rod până la carne unghiile. Rostesc, întrerupt de suspine... Se acordă.... titlul de Lacrima României... în grad de Cavaler, domnului... Dan Andrei Vladimir Aldea, pentru Discreția.... și suplețea tăcerilor adânci ale Suferinței... Cu bine, îndepărtaților voi, uitaților, vouă lacrimăm ca într-un act intelectual pur și desuet prin urmare”.

         

17.  Fiind implicat în organizarea de concerte rock, probabil cunoașteți și ceva amănunte legate de ”sculele” vremii. Cine producea instrumente autohtone? Ce ne puteți povesti despre proveniența P.A.–urilor și ”inginerii” de sunet ?

 

Oricum eram tare mândri de „sculele” făcute de Sandu Grosu, Roland Pantelie, Dan Andrei Aldea și Bibi Ionescu, că ne puteam compara cu vesticii în primul rând la CONCEPȚIE și desigur mai puțin la REALIZARE. Țin minte că, la un examen de atestat, în fața lui Dinescu, directorul teatrului Savoy și a regizorului Bițu Fălticineanu, am fost intrebat despre MOOG. Am fost tare mândru că i-am „luminat” cu datele despre moogul lui Bibi și, desigur, alte poante citite într-un magazin francez de jazz, când am relatat că pentru un moog Carla Blay a plătit 5000 de dolari și a mai cheltuit și alți 5000 pentru a fi învățată cum să cante la el. Așa mi-am luat categoria I, ca prezentator, și nici ulterior, pe scene, nu mi-a stricat meseria de inginer și ceva date despre sound-ul sculelor.

 

 

Formația Sfinx (Dan Bădulescu, Mihai Cernea, Dan Andrei Aldea, Corneliu ”Bibi” Ionescu)                                        cu Dida Drăgan (1975) – foto A. Mihailopol

 

18. ”Primăvara baladelor”, este un alt eveniment în care ați fost implicat. Care au fost momentele ”fierbinți” ale acestui festival?

 

Trebuie să recunosc, că nu eram preocupat de această muzică, pe care o ascultam pe la prieteni. Țin minte, o noapte de Revelion, într-o casă de pe strada Arghezi, gazde fiind două fete frumoase, surorile Sturdza, plecate apoi în Franța, în care nu s-a mai mancat și dansat, pentru că toată lumea stătea pe jos și îi asculta pe Mircea Florian, Nicu Vladimir și Mihai Diaconescu.

Apoi, a fost folkul de la 303, pagina Top Săptămâna și iată-mă, invitat, în juriul primei ediții a Primăverii baladelor – 1973.  Marele premiu, a fost luat pe drept de către Doru Stănculescu cu : “Rică fante de Obor” și “Ai hai”, iar Gala s-a încheiat cu “Ceata melopoică”, a lui Mircea Florian, cu Dorin Liviu Zaharia. Dar, după trei piese, concertul lor s-a înterupt brutal, și apoi, într-o încăpere de la Drept, au fost chemați cei în cauza și tratați tare dur de Gheorghe Pacoste, secretarul PCR pe Universitate. Am aflat că, semnalul de oprire a fost dat de Nicu Ceaușescu, era cu Donca lângă el, și cum eram prezenți șI noi, “PRESA”, noaptea s-a încheiat în pace cu o ladă de bere și pepsi.

Cert este că, la ediția următoare erau în juriu și Nicușor, și Adrian Păunescu. Iar, printre organizatori nu mai erau Jenică Maurer și nici Adrian Nastase. Ediția a fost câștigată de Mircea Vintilă și Dan Chebac, ex-aequo, dar show-ul  l-au dat timișorenii de la ProMusica,  cu acel “11 septembrie”: ”Astăzi… 11 septembrie…, libertatea… a murit….asasinată…, la Santiago de Chile”. Și până se ajungea la Santiago, Doamne, ce gânduri ne puteau trece prin minte…

 

 

Formația PRO MUSICA (1975) în Cișmigiu - cu Victor "Tache" Tintoi, Erlend Krauser, Puiu Gh. Marinescu, Doru Apreotesei, Ilie Stepan, Doru Eugen Iosif, Alexander Boian Perin, Radu Avram, Dixie Krauser şi Misi Farcas.

 

Și am rămas iarăși dator lui Mircea Florian, dacă nu primul, sigur cel mai interesant folkist al primelor generații. Când începea ”Ceata  melopoică” și după pregătirea strict instrumentală începea  “strigătul” lui: “Situația este tristă și amară”… și se continua în șoaptă “Mama nu plutește, tata nu mai zboară”. Și atâtea altele ce speriau vizionările,,,

Mai am și acum programele de sală și notele pe care le-am acordat concurenților, dar, tare m-am mirat când dintr-un program din 1983, am aflat  că  festivalul încă exista și eu făceam încă parte din juriu.

La ora actuală, folkul a devenit prima muzică pentru cluburi și case de discuri… Și s-a apropiat tare mult de pop și ușoara, dar poezia și atmosfera, de cele mai multe ori sunt superbe, îi deosebesc!

 

19.  Totuși, chiar în acele momente ”delicate”, ce au urmat după ”tezele din 1971”, ați reușit să inițiați la Casa de cultură ”Mihai Eminescu”, ”Clubul de la ora 7”, care a purtat și numele de ”Club Z”. Cum ați reușit să obțineți aprobările necesare? Era vorba de o ”supapă” de refulare a tineretului, așa cum s-a întâmplat cu Cenaclul Flacăra sau de o mică ”scăpare” a vigilenței organelor de resort ?

 

Din nou, în ultima vreme este chiar o modă, sunt multe „povești” despre interdicții sau suspendări artistice. Nu se ocupau marii conducători de lucruri de-astea. Ideea era să nu apară în presă vreun scandal sau chestii antipolitice. Astea erau apanajul unor politruci mărunți, care se fereau să cadă lumina reflectoarelor pe ei. Andrei Păunescu era un mare poet și „știa” când să pupe și să muște, să-și facă prieteni influenți care îl apreciau și-l …apărau. A făcut mult pentru câteva generații de spectatori și folkisti și regretul unora este că nu „pricepea” muzica, chiar dacă,  s-a folosit de ea și de oamenii folkului. Așa s-ar explica de ce trupele rock, chiar dacă urcau în Cenaclu, cum erau Sfinx, Phoenix sau Iris, precum și mulți dintre greii folkului, de exemplu, Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc sau Mircea Florian, au plecat repede de sub aripa Bossului. Au ramas cei care au avut nevoie de poeziile bardului și așa a fost lansată a doua generație folk: Mircea Vintilă, Socaciu, Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă etc.

Poate că, ar fi interesantă o prezentare a obținerii acordului pentru concerte. La fel, a fost  la teatre, acolo unde am avut privilegiul să văd „Iona” lui Sorescu, jucată în avanpremieră de George Constantin, un spectacol interzis imediat, chiar de Dumnezeu, Dumitru Popescu, șeful culturii în CC (a fost prezent și el în sală !). 

Obișnuit, pentru concertele mai deosebite, se „producea” un DOSAR cu texte, cântece și prezentare, pe care se puneau apoi aprobări de genul „DA, cu vizionare în condiții de spectacol”, pe care oricum nu le puteam asigura sub diferite motive și scuze, acceptate de oficialități, dacă era LINIȘTE în ȚARĂ ! Era mult mai greu / rău pentru trupele care trebuiau să plece în turnee prin țară sau pentru teatrele profesioniste, care „țineau” de ARIA și / sau Consiliul Culturii.

 

20.  Clubul ”Z” și ”Clubul de la ora 7”, au reprezentat locul de lansare, în București, atât ale proiectelor importante: Phoenix, Sfinx, Mircea Florian și Ceata melopoică, Pro Musica, Valeriu Sterian, Metropol sau Metrock, care aveau deja rezonanță pe plan național, cât și a unor formații și soliști aflați la început de drum:  Curtea Veche nr. 43, Iris, Mircea Bodolan, Zoia Alecu etc. Care erau criteriile de selecție pentru ”afișul” clubului ?

 

Cum nu prea aveam bani de dat, ca să plătim sculele pentru un concert rock, semnau state de plată tot felul de folkiști sau chiar membrii clubului. Majoritatea muzicienilor nu aveau atestat, așa că se trecea în statul de plată, suma minimă de 75 lei, impozabil 74 lei!  

 

 

Zoia Alecu, Marcela Saftiuc și Vali Sterian, trei prezențe obișnuite la ”Clubul de la ora 7”

 

Cei care nu cântau în seara aceea, erau și ei trecuți pe stat, pentru că, de exemplu, concertele formației Roșu și Negru ne-au costat și 2000 lei, și cum nu doream să facem rabat la calitatea sunetului, nu am avut o viata fără de griji. Eram plătit, numai dacă aveam curajul, sau inconștiența, de a semna tot felul de drepturi de autor. În calitate de prezentator, având atestat categoria I, primeam 150 lei, de spectacol, așa că, banii de la Grantmetal, din presă sau de la radio, și o nevastă, care îmi suporta aceste mendre, mi-au adus destui prieteni, sau numai cunoștințe (!?), pe care și în aceste zile îi doresc alături, vezi, „Oldies But Goldies”.

Au cântat, pe scenele clubului, și cei de 17 ani, vezi cazul trupei Iris, o gașcă de prea tineri muncitori, recomandata de clubiști, unde, după debutul din Club, a urmat, peste câteva zile, un concert la Polivalentă. În același timp,  apăreau live, și batrânii din rock sau folk,  care aveau deja multe de spus. Ce alte criterii ar mai trebui….

Desigur ca putem vorbi și despre criterii, dar era o „foame” de scene mari așa că, alegeam trupele cam după gusturile mele. Nu au intrat niciodată, în astfel de concerte sau gale, trupe precum Sincron, Savoy sau ploieștenii de la Azur. Sau de exemplu, pe Gheorghe Gheorghiu, despre care ziceam că nu cântă folk. Deși era un prieten deosebit, cazat și la mine în casă, unde i-am făcut și buletin de București. Din păcate, după ce l-am angajat laborant  la Grantmetal, primeam mereu observații, de la șeful său, că este plecat prea mult timp în…  turnee. M-ai iertat oare măi Gheorghiță ?

 

21.  Din activitatea clubului, vă rog să ne povestiți câte ceva din ”stage off” : colaboratori, momente dificile, întâmplări memorabile etc.

 

Au fost peste 15 ani de viață de CLUB, cu mii de momente frumoase sau dramatice. Cred că mulți alții ar putea vorbi despre acei ani,  poate „directorii” Nick Costin, nu l-am mai întâlnit de prin 1993, sau Mihaela  Popescu, care are deja doi fii, ambii avocați (!), poate Marian Voica, Vasile Tamaș sau Petre Negreanu, care a cerut, franzelă și parizer, unei folkiste ca să „o lase” să cânte într-o seară de club. Poate atâția alții care așteptau trupele în gară sau păzeau sculele lor noaptea, până la, și după concert, poate pe „alea mici” ale căror părinți au făcut reclamații că nu se mai duc la școală.

Și, de ce nu, cei din muzicile ce se cântau la club sau pe alte scene. Întotdeauna, prezentam o listă cu vreo 50 - 100 de ”clubiști” care aveau dreptul să intre gratuit la Sala Palatului, cu specificația că vor sta pe strapontine asigurând ordinea, iar ei și altii, dansau în fața scenei, spre disperarea mea și a directorului Stroe. Dar era dreptul lor și profitau de el!

 

 

Sigla Clubului de la ora 7

 

Am găsit și o pagină cu mulți clubiști, trimisă pentru a avea aprobarea de a intra la un concert în Sala Palatului, acolo unde asiguram echipa de ordine / protocol. Cred că simpla menționare a acestora merită știută, chiar și pentru …posteritate: Popescu Mihaela, Lilienfield Daniel, Ciuvăț George, Mitu Marian, Alexandru Valentin, Ovidiu Gâlceavă, Dvorac Adrian, Tănase Tiberiu, Desrobitu Mirela, Anghel Teodor, Sommer Mihai, Rafail Mihaela, Oprea Gheorghe, Duca Adrian, Florin Mihăiță, Lavinia Panaite, Dobra Octavian, Manea Marian, Dinculescu Vasile, Dinculescu Gheorghe, Popescu Rodica, Sorescu Aura, Schwartz Jerry, Gostin Nicolae, Mărgărita Carmen, Coica Nelu, Marinca Mircea, Ștefan Dragomir, Petrov Ionel, Eugen Cheleș, Dragomir Iordan, Rădulescu Mihai, Bolat Mihai, Iliescu Cornel, Florin Bădinici, Andreescu Maria, Marian Lazăr, Elena Stănescu, Dârzu Gheorghe, Zalimov Violeta, Ionela Copaciu, Crețu Spiru, Tudoroiu Marian, Durcă Emilia, Daminescu Adrian, Baciu Nicolae și Mladin Doru. 

 

 

Relu Gherghel și Vasile Șeicaru în turneu la Galați (1975)

 

 

22.  Am înțeles că, după episodul jenant, din 1971, când la radioul național se traduceau numele trupelor străine, astfel că ascultam : Pietrele rostogolitoare, Scarabeii sau Emerson, lacul și palmierul, s-a revenit și ați fost chemat să faceți emisiuni radio. Cum a început colaborarea cu programul III al radioului, și apoi, cu emisiunea ”Radiodivertisment”  ?

 

”Pietrele rostogolitoare”, adică Rolling Stones !? Nu știu dacă așa era într-o vreme prin Radioul romanesc, eu am intrat după 1973, imediat după lansarea Programului 3, invitat de regretatul Marius Grozea, pentru muzica  la „Clubul Invitaților”.

Apoi am intrat, tot colaborator, prin mai toate emisiunile acestui program și, dacă mă crezi, am vorbit despre muzica românească până și la emisiunile pentru străinătate.  Doina Caramzulescu îmi traducea textul în spaniolă, apoi mi-l „spunea”,  iar eu repetam dupa ea, cât puteam de spaniolește ca să nu stâlcesc prea tare limba lui Cervantes. Și mi-am făcut rost de un dulap cu rolele cu muzici d-ale mele, multe venite de la Radio Cluj, trimise de Radu Stoica, pe unde o fi astăzi (?!), tare mândru că eram unicul care avea înregistrată muzica folk românească. Și mai ales că, această muzică a fost înregistrată de subsemnatul, vai de artiști, eu ca inginer de sunet într-un studio de teatru (T4), într-o duminică de Crăciun, începand cu Zoia Alecu, la ora 8 dimineața și terminând cu grupul lui Doru Stanculescu, tot pe la 8, dar seara. Am dus apoi aceste înregistrări și la Uniunea Compozitorilor, că viza lor făcea bine la dosarele de concert, și întra-devăr am primit o adresă oficială, semnată de președintele Laurențiu Profeta, în care, după ce erau numiți neprofesioniști și li se recomandau studii muzicale, au scris, negru pe alb, că n-au nimic contra acestei muzici ce poate fi cântată, dacă tinerii o vor.

La Radiodivertismentul, Danielei Carman Fotea, care era și șefa secției de muzică  ușoară a Radioului, am primit invitația ei, după ce în Săptămâna am scris că : ”...dacă „Tablouri dintr-o expoziție”, a ajuns pe locul 1 în Topul nostru , meritau și ascultătorii radioului să-i cunoască pe cei de la Emerson, Lake & Palmer ”.

Și uite cum e viața, astazi cand vorbim, s-a anunțat decesul organistului și liderului trupei,  Keith Emerson, la 71 de ani, pe care l-am ascultat și în București, la Atheneu, în concursul pianiștilor, la a treia ediție a Festivalului George Enescu, când a ocupat locul 3 !

Între prieteni, ne mai  ”conversăm” și noi pe Mess. Și cum cred că merită, introduc aici câteva ziceri d-ale noastre, cu Ilie Stoian, pe care, l-am rugat să “curețe” el ce crede din postările noastre de acum cațiva ani, de  pe FB.  Doar ne știm de multă vreme, încă din 1979, când a cântat cu Progresiv ABC la Gala Clubului de la ora 7, la Sala Palatului.

Ilie Stoian 27.03.2013 11:32: ”Felicitări și…mulțumesc!  E mișto ce faci. Vezi că am făcut câteva corecturi, nu de conținut, de litere. Dar, dacă va fi publicat dialogul, trebuie puse diacriticele.”

Aurel Gherghel 27.03.2013 20:13: ”Ilie, între noi, un rahat de capodoperă zici tu, un experiment ingineresc! Tocmai tu să confunzi istoria muzicii cu așa ceva. Apropo, ai văzut...Berlinul! Chiar mă interesează părerea ta!”

 

 

Ilie Stoian – omul cu chitara

 

 

Ilie Stoian 28.03.2013 09:44: ”Da, am văzut "Berlinul", dar nu înțeleg de unde supărarea. Că "Atmosferele" lui Ligeti nu ar intra în zona capodoperelor!!!??? Cred că nu e vorba despre așa ceva, chiar te rog să îmi spui, pentru că, dacă e vorba de Ligeti, chiar ne referim la o capodoperă! Iar, dacă ai crede că lucrarea aia e "un rahat", deși cred că la altceva te referi, cu scuzele de rigoare, gândesc că greșești profund. Cât despre "Berlin", da, l-am vazut și, cu regret spun că nu mi-a plăcut. Desigur, nu pun în discuție partitura, nu pun în discuție montarea, ci pun în discuție interpretarea soliștilor de ocazie, interpretare care a fost sub orice critică. Scriu "de ocazie", pentru că "The Wall", la Berlin, nu a fost decât un concert încropit, cu puternică tentă propagandistică și atât. Un fel de "Cântarea României" sau, mai bine spus, "Trăiască lupta pentru pace!". Chiar nu îl însir în rândul concertelor magistrate Pink Floyd sau, separat, Gilmour ori Waters. Revenind, însa, la Ligeti, și fără a avea pretenția de a-i fi egal (dar, în preajmă-i, cu siguranță!), ce părere ai, atunci, despre asta? : ”Ilie Stoian – A Walk on the Moon! (1997, from ”12+1=8” album ”Univers”). 

28.08.2013 14:28 Gherghel Aurel: ”Ilie, ți-am re-ascultat Zidul tău, tot nu m-a omorât, ca și Lingeti. Avangarda a deschis drumuri dar nu a dat capodopere, iar progresiva este altceva. ”Berlinul” se sprijină pe hard și live, când discuți muzica nu te gândești la propagandă. Există în live  o "răutate" pe care eu o apreciez, desigur că, de gustibus...”.

29.08.2013 08:34  Ilie Stoian: ”Zidul meu e doar cu ghilimele, desigur. Albumul, nu degeaba se numeste "12+1=8", pentru că spune că e tot muzică. Cât despre propagandă, la mine nu e nimic de genul ăsta, în piesa asta, dar nu lucrul ăsta contează. Iar faptul că nu te-a dat pe spate nu mă miră, de vreme ce nimeni (de fapt, ca de obieci, am înregistrat singur, prin supraimpimare, la Dan Creimerman în studio), pe piesa aia nu zdrăngăne nimeni chitara îndemnând la "toate mânuțele sus!" (recunosc, aici sunt rău, hi, hi!). La ”Berlin”, însa, a fost un concert "The Wall", eșuat total din punct de vedere artistic, muzical etc., iar latura propagandistică a fost cu atât mai evidentă (ținând cont ca a fost organizat la repezeală, după căderea RDG), adaugată peste latura propagandistică a albumului inițial, a mesajului său. Cât despre ”Atmosferele” lui Ligeti, cu toata amiciția, și spre mai bună înțelegere a muzicii, scriu așa: A nu recunoaște arhitectura armonică absolut excepțională, în alunecarea partiturii prin glisandouri perpetue, care redau exact ideea de..."atmosferă", modul în care e gândit și redat mesajul dar, mai departe, a nu accepta că pot fi și alte forme de expresie artistică, în afară de măsurile de 2/4 sau 4/4 și, mai mult, în afară de muzica în 7 sunete, înseamna a te limita. E ca și cum ai spune că tablourile lui Braque sau "Măiastra" lui Brancuși nu sunt artă plastică, nu intră în seria capodoperelor.

Desigur, e vorba de gusturi. Sau, revenind la progresivă, înseamnă a nega partituri precum Area, King Crimson, Gentle Giant, Van der Graft, Tangerime Dream (care s-au inspirat din Ligeti) etc. Repet, însă, e vorba de gusturi. Vezi, Relu, cred că tu nu înțelegi mesajul. Eu nu dau verdicte, eu doar propun, numind apreciativ sau criticând după mintea mea și nimeni nu e obligat să accepte ce spun. Dar, considerând că știu mult mai multă muzică decât mulți din jurul meu, sugerez, încercând să îndrept lumea spre lucruri de esență, fie că vorbim de Nicu Vladimir, să zicem, fie că vorbim de Doru Stanculescu, de Yes, de Purple, de Varese, de Bach, de Domnica Trop sau alte nume. Amical, desigur, nu îți acord circumstanța vârstei, atunci când REFUZI să înțelegi avangarda (oricum ești prea tânăr pentru lumea din jur, și o spun cu toată seriozitatea și cu tot respectul). Nu ți-o acord, pentru că felul ăsta de muzică a început a se dezvolta de la finalul secolului XIX și ar fi trebuit să o înțelegi, deja. Aaaa, că nu îți place, e cu totul si cu totul altceva. Dar, să-i recunoști valoarea, e absolut obligatoriu! Cât despre mine, iată, îți spun ceva ce nu am apucat în anii recenți să îți spun: Singurele lucruri, în muzică, pe care le-am facut cu seriozitate și de care sunt, nu doar mândru, ci pur și simplu obraznic în a mă plasa de-asupra multora, fiind de cu seamă plasat de cei care cunosc cu adevarat și alte muzici decât cele frecventate uzual, adică, de cei care vin din zona muzicii clasice (nu degeaba, la apariția albumului "12+1=8", în '97, deși majoritatea pieselor sunt compuse înainte de '89, cronica a scris că lucrurile care se întamplă acolo sunt cu zeci de ani înaintea a tot ce s-a compus în rock-ul romanesc!), sunt muzicile gândite pentru Progresiv ABC, albumul amintit, "Bestiar" (îl poti descărca de pe net), "Atlas", albumul din 2000 și muzica de film. În rest, m-am dezis de mult de tot ce am făcut, inclusiv de piesele folk. De fapt, am fost folkist de conjunctură, niciodată nu m-am considerat a fi parte din această mișcare pe care, știi ceva? O consider, din punct de vedere estetic și artistic, cu mult de-asupra rock-ului românesc, în afară de Rosu și Negru (perioada Brandes - Tudan), Sfinx, Phoenix, Experimental Q, Basorelief, Curtea Veche și încă vreo câteva trupe, dar în niciun caz chestii precum Iris, Holograf, Semnal M etc. Uf! Tare bine mi-ai facut ca m-ai incitat la un dialog mișto, adevărat, despre muzică. Iți mulțumesc iar, dacă mă vei contra, continuând dialogul, mă voi bucura și mai mult, pentru că demult nu prea am mai avut cu cine dialoga serios despre muzică, și chiar dacă partenerul îmi e preopinent.  

 

23.  În emisiuni, aveați libertatea să difuzați un playlist propus de dvs. sau acesta trebuia aprobat de acel ”cap limpede” care exista la fiecare redacție a radioului național ?

 

Playlist ? De unde și de ce? Daca aveam noroc să găsesc vreun LP interesant îl exploatam după cum puteam mai bine să dau mai mult, că era și o lipsă totală de informații. Barbu Irimescu, un inginer mai tânăr de la Grantmetal, mi-a adus primele albume: Leonad Cohen, Queen, Pink Floyd etc. și am mai găsit câte ceva și prin Radio, mai ales din țările prietene sau mari nume ale… ”prezentului” : Edith Piaf, Charles Aznavour, Nino Rosso  etc.

„Cap limpede” era poate numai pentru Marius Groza și colegii lui de la Programul 3, care mergeau cu forfecuța și rola de bandă de lipit la cerberi. Dar, mărturisesc că, numai vorbe frumoase am auzit despre Sofica Șincan sau Eduard Jurist. Cât despre Papa Horvath, era atât de simplu și omenos și, mai ales, PR-ul nedeclarat al grupului Mondial. L-am cunoscut mai bine, prin 2006, când am sărbătorit la Sala Radio reunirea membrilor trupei, veniți și din Germania, Canada sau Grecia. Nu știm încă cât ne datorează alte țări pentru exportul sau exodul muzicienilor noștri !??  Noroc că, Doru Rocker Ionescu, a  scăpat deocamdată de forfecările din TVR.

Pot  mărturisi că am avut libertatea de a face ce doream în jumătatea mea de oră, că nu am tradus titluri și că aveam ca prezentator cea mai faină voce a Radioului, pe Paul Grigoriu. Și tot Daniela, care vreme de vreo 3 săptămâni nu mi-a aprobat prezentarea clujenilor din Experimental Quintet, „...nu-mi plac, caută altceva!”, mi-a dat de înțeles, mie încăpățânatului, că idila noastră s-a terminat. Încăpățânare pe care am regretat-o ulterior, poate și astăzi!

Cu bune și rele că așa-i viața, am găsit pe o dischetă mai veche textul pe care i l-am trimis regretatului Marius Grozea, să-l publice cu ocazia aniversării programului „3”. Chiar daca poate repetă unele ziceri din aceste răspunsuri, merită cunoscute pentru autenticitatea „gândurior”,  exprimate la cald, atunci în 2007.

”Mai ții minte Marius ?… Era în primăvara sau în toamna lui 73. Cu „Pagina TOP” şi Galele de 6 ore ale revistei „Săptămîna” în spate, după zeci de concerte pe care le organizam şi prezentam în „Clubul de la ora 7” sau la Sala Palatului, nu vedeam totuşi vre-o şansă ca pletele şi barba mea, care rezistaseră şocului „Revoluţiei culturale” din 1971, să   aibă acces  în Radioteleviziunea Română. Şi atunci s-a întâmplat minunea! Din nu ştiu ce motive, binevenite, s-a înfiinţat “3”-ul pe alte unde decât cele obişnuite,  sau poate că tocmai de accea, pentru că nu toate aparatele aveau „scurte”! După mine, şi crede-mă că eram şi mai sunt în temă, a fost o „revoluţie” în difuzarea radio, depăşită numai după 1990 de posturile private sau pirat şi după 2000, de net-ul lui Florian Pittiș.  

Naşterea lui “3”, o ştii tu mai bine ca noi, cei care n-am fost impresionaţi. Apoi ne-am dat seama că este „altceva” şi „altcumva”. Era şi un alt „aer”, o altă libertate. Dar şi că lipseau multe ingrediente, între care muzicile care se năşteau şi trăiau în uderground. Şi mai ales „vocile”, datele şi muzicile ce puteau fi ascultate pe Radio Luxemburg, Novi Sad sau Europa liberă.

Mai ţii minte Marius?

Nu ştiu cum şi de ce m-ai chemat la „Clubul invitaţiilor” să-ţi „pun” muzică adecvată temelor discutate şi serioase, tocmai eu, care eram un fel de rebel. Am rămas pentru că mi-a plăcut provocarea, pentru că am descoperit minunea aia de arhivă cu benzi, cardex-ul parcă(?), pe care atâţia oameni de radio au creat-o de-alungul anilor. Am avut astfel posibilitatea să pun muzică, după of-ul şi priceperea mea, şi sutele de scrisori ce au început să curgă, săptămânal, mi-au cimentat dragostea şi ataşamentul de a face şi radio.

Chiar dacă numai în calitate de colaborator, chiar dacă mai aveam meciuri cu tine când mai stângeai hăţurile, chiar dacă Xenia de la masa de sunet nu lăsa acul VU-metrului să treacă în roşu, că se „dărâmă radioul”, zicea ea. Cu foarfecele tale şi scociul ăla subţire şi alb salvai bâlbele şi belelele aşa că n-am ajuns niciodată pe mâna lui Eduard Jurist sau a doamnei Şincan care asigurau echilibrul şi menţineau ”Cluburile” în eter cu toată „nebunia responsabilă” a acelei bande de tineri pe care-i iubesc şi respect şi astăzi, toți se află în memoria şi inima mea, nu-i mai numesc aici!.

Marius, pe astea nu le mai şti... Îţi mulţumesc şi pentru că, odată ajuns în Radio, am adus cu mine o altă lume, şi alte muzici! Am căutat LP-uri pe la prieteni, din ţară şi străinătate, le-am tras pe benzi  strânse în dulapul tău, la care toţi aveau „liber” la servit. Doru Stoica îmi trimitea benzi de la Cluj, Ionescu şi Schmidt de la Sibiu, Arvinte de la Iaşi şi Ilie Stepan de la Timişoara.

Apoi, la ora 8 dimineaţa a primei zile de Crăciun a anului 1974, în studioul 2T, adică, teatru, cu 3-4 microfoane şi cu subsemnatul la „sunet” am început înregistrările folk cu „Ouă de rouă” şi „Lasă-ţi frunzele pe mine” ale Zoicăi Alecu. Le-am terminat seara, pe la ora 20, cu grupul lui Doru Stănculescu. În total 14 interpreţi cu 37 piese! Benzile pe viteza 19, și nu 38, pentru că eram săraci, au devenit aurul nostru, pe care le-am dus şi la Uniunea Compozitorilor să fie aprobate, că mereu pentru avizarea concertelor ni se cerea o „hârtie”. Şi ea a venit, şi a fost bună, că nu era nici de bine, nici de rău: „lucrări de amatori, bineintenţionate, nu ne opunem difuzării”!

Aşa a fost perioada mea de radio, în care am ajuns şi spre emisiuni prietene, am repetat după Doina Caramzulescu, textele în   ...spaniolă sau de sâmbetele de pe 1, ”Radiodivertismentul”, cu Daniela Caraman Fotea şi Paul Grigoriu, cu emisiuni de 30 minute, începute cu Emerson, Lake & Palmer, apoi Jethro Tull şi alţii ca ei. Şi sfârşite cu Experimetal Quintet din Cluj-Napoca!? Care amânată la difuzare două săptămâni la rând, mi-a dat de înţeles... Şi am plecat! A fost totuşi perioada mea de glorie, cu alte două, trei sute de scrisori, apoi cu primul TOP pe radioul românesc, TOP Săptămâna, pe programul 3, dar la muzical, unde nu aveam permisiunea să difuzăm piesele de folk, nici chiar pe Mircea Florian când era pe locul 1 (!?) şi, în fine, la „Clubul Invitaţilor”, refuzat de pe 1, un serial de 6 episoade Beatles, la cei zece ani de la ultima lor apariţie în concert.

Şi apoi am plecat din radio... Nu m-a gonit nimeni! Sunt şi acum   orpilat de câte victime declarate post decembrist a avut cultura românească şi nu numai ea! Şi nu este rostul acestor rânduri să facă alb sau negru din gri-ul totuşi luminos al tinereţilor noastre.

Am plecat stupid, poate obosit, poate din motive sentimentale, simţeam ceva rece după dispariţia lui Cornel Chiriac, fuga celor de la Phoenix, dispersarea treptată a primei şi entuziastei generaţii care a fondat „Clubul Z”, devenit după 1971, „Clubul de la ora 7”. Dar motivul a fost chiar stupid. Reîntors dintr-un concediu am găsit  dulapul nostru, gol! Adică fără zecile de benzi pe care le păstoream. Se pare că a fost o curăţenie generală, unii  au spus că era nevoie  de benzi, crude mă rog, dar ale noastre erau fărâmiţate de benzi albe dintre piese.

Cauza însă a fost alta! Radioul este o muncă foarte grea şi mai ales, are produse practic imateriale! Scriitorul sau pictorul se alege cu ceva, poate păstra obiectul muncii. Aşa am făcut şi eu, la început îmi ascultam emisiuunile, le trăgeam pe casete, pe care după 2-3 luni de neascultare, le reînregistram. În timp, cu senzaţia că undele trec prin urechile ascultătorului şi apoi dispar în eter, am renunţat.

Dragă Marius,

Am vrut să-ți spun toate astea, acum la ceas aniversar, ca să înţelegi, şi nu numai tu, cât poate să determine viaţa unui om, şi nu numai a lui, gestul tău de a chema alături de voi un muritor obişnuit. Pentru voi toţi, care aţi fost sau mai sunteţi, prin ce a devenit „3” -ul anilor 70-80, vă mărturisesc dragostea şi recunoştuinţa mea şi vă doresc sănătate şi rezistenţă pe baricadele atât de aglomerate, şi uneori jalnice, ale mediei româneşti.

PS. Să nu crezi că am abandonat Radioul. Pe 25 decembrie 89 am plecat la Radio cu cele 3 LP-uri Phoenix, Zalmoxele lui Sfinx şi EP-ul cu Mircea Florian şi Marcela Saftiuc. N-am reuşit să intru dar i le-am dat Luciei Moraru, să le ducă la etajul IV, că astfel de muzici erau găzduite la Jilava, bună locaţie pentru benzile celor autoexilaţi! Apoi, ”traiască libertatea”, noaptea de Revelion spre 90 am petrecut-o „în direct” şi ne-am făcut de cap cu Alexandru Andrieş şi Vasile Şeicaru. Apropo, am citit undeva că şeful SRRD face un Apel să treacă pe digital memoria culturii audio româneşti, acel cardex cu voci sau muzici ce trebuie neapărat salvată”. 

 

24.  Care au fost motivele care v-au determinat să renunțați la colaborările cu revista ”Săptămâna” și cu radioul național ?

 

Din Radio am plecat după ce, întors dintr-o vacanță de vară, am găsit gol dulapul meu de muzici, care se zice, au fost date la șters pentru recuperarea benzilor. Oricum eram deja sătul de radio, aveam un sentiment de inutilitate, că vocea mea se duce, trece prin urechile ascultătorilor și iar se duce, se duce departe. Alta este presa, acolo scriai și totul rămânea în ziar. Dar nu mai exista nici entuziasmul primar, când înregistram pe casete emisiunile mele și le ascultam de câteva ori.

Dar, la pagina din Săptămâna am renunțat când, tot din alte motive, revista a pierdut 8 pagini, din 16. Eram inginer, iar UFS era student sau liber profesionist, așa că, am plecat, iar în rubricile reduse au scris apoi și George Stanca, Andrei Partoș sau Cornel „Muzicuță” Ionescu.

Apropo de Andrei, pe care-l ascultam la Costinești, la Radio Vacanța sau la cea mai mare discotecă a litoralului. L-am cunoscut mai bine după 89, când redacta de nebun tot felul de reviste (Pop, Rock and Folk, în diferite variante, la care am și colaborat) și mai ales, în aceste zile, când în fiecare noapte de vineri spre sâmbătă redactează cea mai faină emisiune muzicală la Radio România Actualități. Este vorba despre „Psihologul muzical” și nu-și trădează niciodată profesia și ascultătorii. Și zău că nu mai știu de ce am plecat de la Amfiteatru, de la Tineretul liber și, apoi, de la Libertatea și Formula AS. Și chiar de la revistele lui Andrei Partoș, lămurindu-mă abia când am citit «Dragă Andrei», găsit de tine și «pus» la Anexe.

 

 

 

Andrei Partoș, ”psihologul muzical” la Radio România Actualități, fost redactor șef la POP, ROCK & SHOW

 

 

25.  Spre sfârșitul anilor 70, ați fost unul dintre principalii organizatori de concerte din București, în special, la Sala Polivalentă. Cum se face că nu ați fost atras de Adrian Păunescu în Cenaclul Flacăra ?

 

Cred că, am mai spus câte ceva despre acest subiect. În toamna lui 1973,  am aranjat cu Dl Cartis, directorul Electrecord, să facem un EP grupului ieșan, condus de Virgil Ioniță, care câștigase ”Premiul de cântec angajat” la prima ediție a Primăverii baladelor. I-am chemat pe cei trei membrii, i-am cazat la mine și la vărul meu Cornel, i-am dus la înregistrare și, seara, la Cenaclul lui Adrian Păunescu, care tocmai apelase la poezii și lieduri. Erau acolo și George Stanca și Manu Tânjală, care ne-a facut și o poza faina pe care am ținut-o sub sticlă, la birou, până s-a varsat o cană de cafea, distrugând-o. După ce au cântat, cei de la „Opinia” au venit și m-au întrebat dacă am ceva împotrivă ca formația să se numească, așa cum le-a propus șeful, „Flacăra Folk Grup”. Au fost, de fapt, începuturile folkului în Cenaclu. 

Apoi, într-un fel, am devenit concurenți, pașnici, chiar și în momentele în care se enerva și dădea dispoziție sa fiu scos din pagina revistei lui. Geoge Arion, poate confirma și arăta de ce, și cum, a apărut articolul despre moartea lui Oschanitzky, fără numele autorului. Dar, fără vreo treabă, am mai fost pe la Cenaclu și tare mă minunam, sau mă înspăimântam, cand se cânta  Radu Gyr, alternând cu „Dulce Romanie” sau „Pământul deocandată”. A facut mult bine tineretului, care îl adula pâna la …posibila condamnare. Se spune că, la Brașov, după un Cenaclu, se scanda pe străzi  numele poetului și nu cel al …conducătorului statului.

 

 

Adrian Păunescu și Florian Pittiș - Cenaclul Flacăra 1974

 

Apoi, într-un fel, am devenit concurenți, pașnici, chiar și în momentele în care se enerva și dădea dispoziție sa fiu scos din pagina revistei lui. Geoge Arion, poate confirma și arăta de ce, și cum, a apărut articolul despre moartea lui Oschanitzky, fără numele autorului. Dar, fără vreo treabă, am mai fost pe la Cenaclu și tare mă minunam, sau mă înspăimântam, cand se cânta  Radu Gyr, alternând cu „Dulce Romanie” sau „Pământul deocandată”. A facut mult bine tineretului, care îl adula pâna la …posibila condamnare. Se spune că, la Brașov, după un Cenaclu, se scanda pe străzi  numele poetului și nu cel al …conducătorului statului.

 

26. Sunteți cel care a mizat  pe o serie de nume care nu erau agreate de autorități precum: Curtea Veche 43, Iris, Quartz, Florian din Transilvania, Flucs, Domino, Vali Sterian & Compania de sunet, Nicu Vladimir și multe altele. Ați avut de suferit anumite sancțiuni datorită concertelor respective ?

 

Erau oameni care spuneau sau aveau ceva de spus, fie și muzical… Cum să nu-l urci, în fața publicului, pe excelentul chitarist și lider de trupă Sorin Chifiriuc, cu toate strâmbăturile și limba lui scoasă de un cot, când nu-i plăcea ceva (?!) sau pe delicatul și tragicul Nicu Vladimir !!??? Oare nu merita publicul să știe de „arderile” puilor ce visau gloria. Îmi aduc aminte și de chitaristul formației Flucs, care avea la picioare un fost aparat de radio, care acum, cică, era moog și avea un buton care dacă îl suceai obțineai o reacție, o fluieratură. Și asta în timp ce Bibi i-a construit și pus în mână lui Dan Andrei Aldea primul moog adevărat și românesc!

Cât despre „suferințe”. Poate că, un exemplu va spune mai multe. Prin 1983, vine și TV-ul la o Polivalentă ! Cum știam că nu-i a bună, dar având credința că Mihai Tatululici era de-al nostru, am acceptat, iluminația exagerată care deranja  spectacolul și spectatorii, eu nu prea aveam chef să se vadă Irisul pe sticlă etc.  În emisiune am fost văzut cu microfonul la gură pe un fundal de fluierături, mixate din altă parte, iar Irisul a fost ca de obicei.

 

 

Formația IRIS în 1983 (Adrian Ilie, Nelu Dumitrescu, Cristi Minculescu, Nuțu Olteanu, Marty Popescu)

 

Am fost chemat la Profesorul Gheorghe Florea, președintele culturii bucureștene, care, după o papară zdravană, mi-a mai spus că bateristul trupei Iris cânta în pijama(!), lucru nereal. După care, mi-a mai zis să merg la directoarea Școlii Populare de Artă, unde 7 catedre și profesorii lor, erau amanințați cu lichidarea din lipsă de fonduri, și să pregătim, sub sigla ei, două concerte la Polivalentă.           I-am răspuns că, daca se doresc săli pline, trebuie să fie pe afiș și Iris, și atunci el a zis „...bine, fie și Iris, că vin eu și-i îmbrac”.  Și așa s-a întâmplat, numai că dânsul n-a mai venit, iar vreo 30.000 lei au ajuns la Școala Populară de Artă. Intrarea la concert era de 25 lei, nu ca astăzi (!).

Vezi, un moment propice, să ne aducem aminte de Vasile Negoiu, omul care vindea biletele și era atât de cinstit, că niciodata nu i-am numărat banii pr care îi aducea. Vasile ăsta, nevastă-sa și „Tati” Anghel Stoian, au fost și o adevarată instituție de cultură, vindeau biletele la teatrele din Ploiești sau Deva, doar dacă luai bilete la Național sau la Dolănescu. Era o total altă lume, nu zic „fără șpagă” dar era mică și meritată!

 

27. Primul eveniment organizat după revoluție, a fost festivalul din la Parcul Tineretului, când au revenit în țară Phoenix. Ce amintiri aveți despre acest eveniment ?

 

A fost intenția și munca lui Florian Pittiș, eu nu am avut merite deosebite. Pe Nicu Covaci l-am abordat abia în pauza concertului, când ne-am îmbrățișat, având lacrimi în ochi. Erau si mai sunt si astazi prea multe amintiri adunate ca să mai traim o revedere…

A mai fost o întâlnire a prietenilor cu Dan Andrei Aldea, pe 12 martie 2014. Dan, reîntors în țară după atâția ani și „localizat” la Oradea, la parinții Danei, ne-a cinstit și în Capitală. Retrăiesc astăzi  multe alte întâmplari - amintiri, nu numai cu Nicu sau cu Dan, oamenii cei mai îndrăgiți (nu-mi place să zic „cei mai mari”, deși sunt !!) din muzicile noastre.

 

 

După treizecișicinci de ani de autoexil, Dan Andrei Aldea revine în București (2015)

 

 

28. După 1990, v-ați propus să organizați festivalul Ecopop, cu o primă ediție onorabilă, ca participare, și o gală finală la Sala Palatului. De ce nu au existat și alte ediții ?

 

În 1990, cu totul întâmplător, am devenit ecologist. Eram vecin de bloc cu Toma George Maiorescu, care tocmai lansase Mișcarea ecologistă din Romania (MER). Așa am devenit și șeful ei de campanie în alegerile din mai, sprijinul fiind dat de francezi, afișe și o cameră de filmat, mânuită de Mihai Crivâț, când am reușit să alegem chiar și un senator, pe Marcel Bleahu, devenit apoi ministrul Mediului.

Doi ani mai târziu, cu sprijinul lui Dorian Ciubuc și al miniștrilor din administrația centrală, Doru Viorel Ursu și Vaida Voevod, ne-au dat bani și au semnat invitațiile, am solicitat pe primarii capitalelor țărilor din jurul nostru să-l întalnescă pe Crin Halaicu, ocazie favorabilă pentru trei concerte rock, trei la Polivalentă și două la Sala Palatului. Dar poate că, mai interesante ar fi documentele despre Ecopop, pentru că,  dealungul anilor, au existat mai multe ediții! Dar fără bani și atâta …pompă!.

După 2000,  am dat și Diplome, aproape în fiecare an și dacă vrei să stii, cele mai „tari” Diplome le-am acordat în 2014, semnate de Dan Andrei Aldea, pentru folkiști și de Nicu Covaci, celor ce mereu stau în spatele lor : sunet, PR, foto etc.

Deci Neluțule, acest festival mai există și vor fi și alte ediții, atât cât va exista Asociația ECOPOLIFE (încă un prilej de a mă auto – lăuda și ca ecologist !). Mai jos, vei găsi un material care se referă la activitatea Asociației, până în anul 2005. De atunci lucram pe CD-uri și aveam și sute de materiale, dar color !

 

    Asociația de Ecologie și Cultură pentru Viață

 

ECOPOLIFE, Asociaţia de Ecologie şi Cultură pentru Viaţă, este o organizaţie neguvernamentală, constituită în 2002 și având membrii fondatori, în majoritate studenţi la Ştiinţe Politice şi Management Politic sau elevi ai Colegiului Naţional ”I. L. Caragiale”, clasa UNESCO.

Tinereţea şi lipsa de experienţă au fost compensate de câţiva “bătrâni”, între care şi Preşedintele, Aurel Gherghel, activist in miscarile ecologiste ale societatii civile inca din primele zile postdecembriste.

 

Asociaţia ECOPOLIFE este tânără; majoritatea membrilor săi sunt la fel de tineri şi întreaga lor activitate desfăşurată în cadrul acestelor proiecte a fost realizată în deplin voluntariat. Sper din inimă că interesul  lor pentru activitatea Asociaţiei nu se va diminua pe măsură ce vor câştiga în vârstă şi competenţă. 

 

Cu speranţa că la anul noua generaţie va prelua conducerea efectivă şi va diversifica domeniile de activitate, ridicând totodată nivelul de eficienţă al programelor iniţiate, echipa de conducere a fost întinerită cu ocazia Adunării Generale din luna aprilie ac.

 

Ecologia ca modalitate de acţiune pentru societatea civilă şi  pentru lumea politică (Mişcarea Ecologistă Română a fost primul partid înregistrat oficial în România, la începutul anului 1990), a constituit o “umbrelă” sub care s-au reunit oameni de știință și visători. O lume in care am fost atras mai mult comjuctural (vecin de apartament cu Toma George Maiorescu, iniţiatorul MER) și totuși am ajuns să conduc campania electorală a Mişcării pentru mai 1990.

Fără să devin activist, am rămas alături de ideile şi acţiunile ecologiştilor şi în 1992, am lansat Romanian ECOPOP International Festival, sub pretextul de a sărbători Ziua Mondială a Pământului, la 22 aprilie, dar cu intenția declarată (și realizată parțial atunci) de a aduce la București artiști invitați în 5 zile de concert, însoțiți de  primarii capitalelor țărilor învecinate. A fost și primul contact cu administrația locală și cu un primar, Crin Halaicu, care ne-a lăsat baltă, așa cum am mai pățit de atunci cu toți urmașii săi din jilțul Capitalei.

 

Festivalul a ajuns în 2005 la cea de a X-a ediție (au fost și “ani grei” în care nu am reușit sau nu am știut să strângem rândurile) și între timp, Asociația a crescut odată cu alte manifestări complexe pe care le-a inițiat și organizat, Festivalurile “HABITAT ȘI CETĂȚEAN” și “FAMILIE, CĂMIN, TRADIȚII”, aflate la promițătoarea vârstă de 3 ani.

La începutul acestui an am lansat Proiectul “ECO-CIVICA 2005” și Programul “Parteneriat  Primavară  București”, adresate  instituțiilor publice centrale și locale, societății civile și mass mediei.

Pe cei care doresc să cunoască mai multe despre noi, îi invităm să deschidă și fișierul “De la ECOPOP la…HABITAT” (pe CD sau la www.workflow.ro/ ecopolife)

 

Asociaţia a iniţiat şi organizat programe într-un alt domeniu pe care oficialităţile, media sportivă şi instituţiile societăţii civile l-au neglijat după decembrie 89, Sportul pentru Toţi. Altfel spus, sportul pentru sănătate, educaţie şi fair-play prin mişcare, pentru combaterea sedentarismului şi obezităţii.

 

Festivalurile noastre “Ziua Inimii”, “Viaţa este Mişcare, Mişcarea este Sănătate”, “Rural Sport” şi “Integrare şi Fair-play” s-au adresat categoriilor sociale pe care le numim defavorizate şi s-au desfăşurat în cartiere şi aer liber. Alături de instructorii autorizaţi în domeniu s-au aflat totdeauna echipe de medici care au îndrumat şi controlat starea de sănătate pentru participanţi şi populaţia din zonă. Partenerii noştri tradiţionali au fost Federaţia Română Sportul pentru Toţi, Fundația PROSPORT, Crucea Roşie şi Primăriile din sectoare.      

 

Ziua de 1 octombrie va fi și Ziua Națională a Sportului pentru Toți (anual, în prima sâmbătă din octombrie), un binevenit motiv de a o include în Festival, așa cum vom încerca să facem și cu European Mobility Week, pentru un program de sport și bucurie într-o felie de stradă eliberată de circulația auto la 22 septembrie (The Car Free Day).                                                              

 

          ECOPOP, mărturisiri

(din Ziarul ECOPOP 2001) 

 

<<În vremea în care eram naivi şi aşteptam câinii cu covrigi în coadă din speranţele noastre communist - capitaliste, în credinţa că vom lua numai cele bune din ambele sisteme, ecologia ţinea loc de hrană, era hobby sau modă. Apoi ne-am trezit, a venit inflaţia şi restructurarea, deşeurile din Vest, căderea Zlatnei, Copşa Mică, altele…

Vecinii din sud, rockerii bulgari au blocat o zi întreagă Podul Prieteniei, pentru un diferend de mediu între Ruse şi Giurgiu.

În acele zile eram încă naiv şi am visat un Festival de rock cu grupuri din capitalele ţărilor care ne înconjoară, dar la Sala Palatului. Iar primarii capitalelor să stea cu Domnul Halaicu la masa vecinătăţii şi prieteniei.

Am lansat toate documentele proiectului şi am avut surpriza ca cei doi co-secretari de stat de la Departamentul Administraţiei Publice să găsească bani şi să semneze invitaţiile către cei cinci primari. Am primit şi răspunsuri afirmative de la Belgrad, Chişinău şi Sofia şi le aşteptam pe cele de la Budapesta şi Kiev. Dar a venit şi bomba, primarul Halaicu a plecat pentru o lună în Statele Unite, cu două săptămâni înainte de întâlnire. Penibil, a trebuit să anulăm întâlnirea primarilor; am avut totuşi patru grupuri străine în cele cinci zile de festival. Celelalte manifestări ale echipei cu ecologia s-au desfăşurat normal…

Aşa a fost la prima ediţie a ECOPOP care a avut loc între 18-22 aprilie 1992 şi nu credeam atunci că în noul mileniu Festivalul va mai fi atât de necesar.

Îi chemam atunci pe toţi oamenii pământului românesc să apere prin cugetul şi gesturile lor, liniştea, curăţenia morală şi fizică a poporului nostru, a ţării noastre.

 

Prin ECOPOP doream ca muzica să poarte acest mesaj şi ea să unească inimi şi să consolideze prietenii.

 

Prin ECOPOP doream să apropiem mişcarea pop şi mişcarea ecologistă de oamenii de decizie politică şi administrativă. Să dea Dumnezeu ca această apropiere să fie reală şi definitivă.

 

Prin ECOPOP dorim astăzi să dovedim că bucureştenii merită mai mult decât au primit. Folosindu-se de libertatea noastră şi permiţând celui de alături să-şi folosească libertatea lui, trebuie să ştim şi responsabilităţile, ale noastre şi cele ale concetăţeanului de alături. Şi să nu uităm că până la marile probleme ale lumii modernae, există lucruri simple şi fireşti pe care le putem face fiecare. Ecologia începe cu spălatul mâinilor şi cu ridicarea unei hârtii de pe trotuar.

Pentru viitor, visez să vină un primar general şi să-mi spună, măi Gherghel, hai să încercăm la anul să aducem la Bucureşti pe primarii capitalelor ţărilor care ne înconjoară, să vină fiecare cu gospodarul şef şi cu un grup pop, să tragem un festival tare.

Eh, cine ştie, poate o fi într-un mandat viitor…>>

 

De ce ECOPOP?

Liberalizarea preţurilor, ne referim în special la momentul 90-91, a reprezentat o mare lovitură pentru rock-ul românesc. O modalitate de ieşire din impact s-a dovedit sponsorizarea. Domnul Aurel Gherghel, prieten statornic al rockerilor, a mai găsit o soluţie salvatoare: implicarea factorilor de decizie politică şi administrativă în organizarea unor astfel de manifestaţii. Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Primarul general şi Departamentul pentru Administraţie Publică, Radioteleviziunea şi Asociaţia Ziariştilor Români s-au dovedit interesaţi de această iniţiativă. Rezultatul: ECOPOP ‘92.

                                                                   Laura Ganea (1992)

 

Într-o lună aprilie prea încărcată cu festivaluri de tot felul şi obligat legată de data de 22 aprilie, se va desfăşura a doua ediţie a festivalului ECOPOP. Acest festival ciudat, dedicat Zilei Mondiale a Pământului, este de fapt un pretext pentru a reuşi împreună mai mult, pentru a ne da o speranţă şi poate o şansă sau măcar o clipă de bucurie în această tranziţie care nu ştie de cota zero.

                                                      Oltea Şerban-Pârâu (1993)          

Împrejurări ca acestea de acum, Ziua Pământului-ECOPOP, înseamnă o ocazie de raportare la universul care ne permite să existăm, ocazie de a înţelege care ne este locul. De trezire a preocupării, de accentuare a ei. De revoltă şi acţiune. ECOPOP îşi asumă neobişnuita trecere dinspre situările ambigue spre realism, prin sublimare. Ceea ce, de altfel, ar însemna exact normalitate.

                                                        Alexandru Mironov (1994)

 

Ziua Mondială a Pământului este pentru mine un eveniment important atât timp cât cea mai în vogă formă de turism este actualmente ECOTURISMUL. Paradoxal, ecoturismul este mai mult decât un refugiu în natură; el exprimă nevoia omului contemporan de a trăi experienţa propriei unicităţi, de a-şi exprima individualitatea. Fie chiar şi în mijlocul mulţimilor de fani pe care festivalul ECOPOP îi va atrage.

                                                       Dan Matei-Agathon (1995)

 

De ziua Mondială a Pământului să ne gândim cu toţii la imaginea unei planete care freamătă de prospeţime şi voie bună. Este ceea ce ne dorim în aceste momente când urăm totodată succes manifestărilor ECOPOP, organizate în România cu acest prilej.

                                                                  Marin Sorescu (1995)

 

Administraţia locală a făcut şi va face toate eforturile pentru transformarea municipiului într-un oraş cu adevărat curat şi modern, la nivelul exigenţelor europene.

Vom profita de existenţa unui festival de tradiţie, ECOPOP, lansat în 1992, pentru promovarea şi evaluarea Programului PARTENERIAT PRIMĂVARA BUCUREŞTI 2001, prilej de a ne raporta în faţa cetăţenilor capitalei, de a-i atrage spre acţiunile noastre şi ale reprezentanţilor societăţii civile, de a sărbători împreună realizările, atâtea câte sunt.

Împreună vom reuşi să ne bucurăm în această primăvară de un oraş curat, mai frumos, mai civilizat, mai sigur.

                                                               Traian Băsescu (2001)

 

 

Intrat în calendarul tradiţiilor bucureştene, festivalul anual ECOPOP este legat de marcarea la 22 aprile a Zilei Mondiale a Pământului. Graţie entuziasmului iniţiatorului său, Aurel Gherghel, parteneriatul pentru starea ecologică a capitalei este o realitate, un prilej de a atrage atenţia locuitorilor urbei asupra pericolelor şi riscurilor la care se expun atunci când mediul natural nu este conştientizat la justa lui valoare. Mulţumin ECOPOP pentru identitate şi perenitate.

                                                                              Ioan Jelev (2002)

 

Dezvoltarea durabilă impune evoluţia aşezărilor umane pentru a le conferi stabilitate, siguranţă şi presupune apropierea de natură. Oraşul modern, în mod ideal, trebuie proiectat, realizat şi gospodărit într-un echilibru permanent cu natura, respectând principiile ecologice pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos în strânsă armonie cu dezvoltarea economică şi socială, respectând opiniile şi apărând interesele cetăţenilor.   Alăturându-mă iniaţivelor societăţii civile, doresc mult succes ediţiei din acest an a Festivalului ECOPOP.

                                                       Maria Speranţa Ianculescu (2004)

 

 

Program de manifestări ECOPOP Internațional Festival, București 1992

29. Radio Z, a apărut, la un moment dat, în banda radiourilor bucureștene. În ce perioadă a emis și care este istoria sa ?

 

Am prin pod întreaga hârțogărie despre intenție, pregătire, licitație, licență, funcționare și închidere. Cred că mai bine ar spune câte ceva cei care au lucrat la Z și nu-i mare lucru să-i găsim. Există și un grup închis, pe Facebook, cred că-i mâna lui Nae, unde am găsit, pentru Radio Z, la : ”DESCRIERE : Prin anii '90, Relu Gherghel, Adi Florescu și Edi Gora, au început ceea ce urma să devină Radio Z. Nebunie totală, țicneală supremă... Nu știu ce regretam: tinerețea trecută sau nebunia vremurilor.”

În octombrie 2014, ne-am întâlnit, aproape toți, la un restaurant și așa mi-am dat seama câți dintre ei au ajuns bine în media sau în afaceri, câți au familie și copii. Dacă am început dosarul cu parteneri, câte 5 sau 10 %, ca Florian Pittiș, Mișu Cernea, Bibi Ionescu, Mihai Diaconescu și mulți altii, care au impresionat primul Consiliu al Audiovizualului și am luat licența, banii ni i-a dat, Petru Crișan, un prieten și om deosebit, care ne-a lasat să existăm în clădirea Romanoexport, la etajul 6, din strada Doamnei. Dispariția tragică  a acestuia ne-a lăsat în grija Băncii care a cumpărat imobilul și am fost somați să plecam. Era, oricum, o bandă prea veselă și liberă pentru a rezista în condițiile capitalismului salbatic, în formare. Așa că, după mai multe încercări, fara licență și parale, am abandonat și ideea de a avea un post de radio într-un „borcan”,  la un colț de stradă, care să transmită muzica live și mai tot ce se vedea si petrecea în jur.

Între cei de atunci, tare îmi mai sunt dragi Adrian Florescu, primul director al postului,  Eduard Gora, sufletistul ce modifica toate cele bătute în cuie de lege, inclusiv transmisiuni în direct din restaurante,  ilegale desigur, Monica Ropota, Florian Neagu, ajuns la Banca Națională, după un ASE, cu carte de muncă la Radio Z și apoi auto-susținere, Florin Alexe, Alex Ferariu și mulți alții. Și nu pot uita  imaginea cu cei ce au „închis” ultima emisiune, stând îmbrățișați, cu lacrimi în ochi : Isolda Zăvoianu, mezinul Alex Nae și, ultimul director, azi medicul  Alin Costache.

 

 

Sigla RADIO Z

 

30. Am realizat, împreună cu dvs., FSU și Doru Rocker Ionescu, întâlnirile de la Club A, cu veteranii muzicii rock, folk și jazz. Ce amintiri aveți din perioada respectivă ?

 

Multe și frumoase, ca, după, aproape ultimele preocupări în domeniu.  Am și sute de fotografii din acele vremuri și, după serile de marți știu că, săptămânal, miercuri, am lansat „Selecția Rock 2003”  pentru care au venit și cântat 46 de grupuri, mai noi sau mai experimentate, din toată țara. Din păcate, Doru și echipa sa, nu au mai avut OK-ul televiziunii și prin sistarea emisiunilor  „ UndeROgrund ”  m-am lăsat păgubaș. Noroc ca voi ați continuat sub alte forme….

 

31. Ce proiecte, legate de jazz sau muzica rock, vă preocupă în acest moment ?

Deocamdată, mă preocupă sa-ți trimit aceste rânduri și sa pot să-mi aranjez treburile civile pentru un drum ceva mai lung. Cred, și sper, că mi-am ales și moartea, una demnă, discretă și, dacă va trebui, voluntară! De vreo trei săptămâni, numai cu de-astea sunt ocupat, ultimii prieteni au plecat și ei! Va fi fără popi și colivă, la „Cenușa” și sper așa să fie, degeaba se zbate Paula, că nu-i treaba mea, că ce zic vecinii, că odată mort nu mai am ce decide. Nu vreau să pățesc ce au pațit alții, mai importanți ! Deh, omul propune…

Dar parcă, totuși aș mai face un Phoenix la Sala Palatului, la anu’, pentru cei 55 de ani.

Sau poate că ar fi destul și un Oldies…

Bine că mi-am amintit, poate că această întâlnire merită să aibă loc, indiferent cu cine și mai ales cine se va ocupa de această grea sarcină…  Poate, poate… Adaug aici ”Oldies but Goldies Rock International Festival”, din care poți vedea care sunt preocupările mele legate de acest eveniment. Un „ Oldies… ” dorit, scris și apoi ridicat pe facebookul meu între februarie - mai 2015. Și care în final a rămas un…VIS. 

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (I)

Tare m-a prins flama asta Rock tocmai cand trebuia (divorturile nu mai aduc audienta, un viol neurmat de crima abia daca mai prinde sticla, manelele s-au mai ofilit si ele etc). O duce mai usor folkul (cluburi, omul si chitara), jazz-ul ca intotdeauna, la “usoara” mai gasim o Corina (pe... Duminica), o Marina (la publicitate) si daca o strange semnaturile, pe Mihaela la scrutinul Europarlamentarelor. Au aparut copii minune si neprofesionistii abunda, suntem invadati de fericire si o bunastare TV-ristica, de fitze slabogite cu o frunzulita de salata si sampanie scumpa !

Uite d-aia ma declar, cu infimele mele posibilitati, pentru ROCK. Includ aici pe cei ce stiu muzica, manuiesc instrumente si au ramas din nou la coada sociala romaneasca. Cine a urmarit pe Roger Waters ma intelege !. (nu discutam aici la ce scara...). Uneori ne furam singuri caciula iar fanii in loc sa se adune in fan-cluburi se disputa pe retelele de socializare. Este bine si asa...

Dar poate multora le e dor de marile Sali cu micile sau celebrele grupuri ale anilor 70-80, de rockerii care le-au acidulat libertatile tineretii, de cei 20 de lei pe bilet, de visurile nostalgicilor dupa anii trecuti de atunci, cand nu aveau prilejul sa-l vada pe Roger si se multumeau cu...ai nostri ! Cinstit, mie  mi-e dor de acele trupe, de acel public, de acest public care crede si scrie ca regreta ca nu au „ prins ”  acele muzici si vremi.

Asa ca,  nimic mai simplu si nimic mai complicat decat sa faci un „ Oldies But Goldies Rock Festival ” cu cei ce mai traiesc (si canta !) prin tara si strainatate, pe care sa-i urci din nou in Polivelente. Si sa pui  bilete de 20 de lei !

I Have A Dream !. Voi, stati cu ochii pe butelie...

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi  nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai noastri… (II)

Sa visam putin...! 

(protv.ro/stiri) : <<Andrei Mihnea Cerbu are 11 ani si un mare talent la chitara. Cu toate acestea, baiatul ramane cu picioarele pe pamant si nu se considera inca artist adevarat.

"Eu, cu o chitara in brate, devin chitarist. Dar drumul spre un chitarist adevarat e lung, foarte lung. Idolul meu e Gary Moore, dar eu vreau sa cant in stilul meu, nu in al lui", afirma el.>>

Poate ca la Iasi va „ intalni ” un bun profesor, acolo unde pe vremuri se „adaposteau”  exilatii Conservatorului bucurestean (Johnny Raducanu, Liviu Tudan) si unde s-a lansat Rosu si Negru.

La acest Andrei si la lumea muzicala a Iasului m-am gandit cand am primit un raspuns de la Nancy Brandes: 

<< ”Scumpul meu Aurel, Ideia de Rosu si Negru 2014,  eu si cu Tandarica o zgandarim de 10 ani . Si nu gasim un producator coios care sa ia proiectul asta de coarne. As fi fericit daca ai gasi tu o societate de productie. Astept noutati.” >>

< <“Draga Nancy, ma bucur pentru o reaintalnire posibila. O sa faca tot ce pot pentru a va revedea intr-una din variantele Iasi 69, Pop 71 sau Atlantic 73-74. Deocamdata incerc sa "adun" cateva suflete pentru a sparge o ghiata care de prea multi ani (si din ce in ce mai periculoasa pentru cultura unei tari) apasa prin kitch-uri si ne-profesionalism media, scoala si publicul. V-am  admirat la "40 de ani" si l-am felicitat si pe Valentino, care pare puternic si doritor de treburi mai faine (vezi si Pasarea Rock). O sa vorbesc si cu Ovidiu .>>

Andrei, va fi un drum tare lung pana cand vei fi chitarist cu adevrat (nu licenta  gazetareasca) si vei canta in stilul tau. Poate ca odata pornit acest Rosu si Negru 2014 , te vor lua si pe tine cu ei,  poate alaturi de Mihai Sercaianu, acum la Big Bandul Radio si pe vremuri trompetistul lui R&N, care ne-a “trimis” afisele ros-albastre din vremurile rockului cu 20 de lei

I Have A Dream !. Voi, stati cu ochii pe  butelie…

Oldies But Goldies International Rock Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri… (III)

Draga Zoica, astazi am nevoie de tine si de toti prietenii nostri din clanul Cernea. Hai, mai exact, de cei din Sfinx Experience si progeniturile lor. Mi-ar fi usor sa-i dau un telefon lui Misu, dar te prefer, ca imi pari actualmente cel mai bun auto-markentist (scuzati termenul !) si zic sa profitam si noi de trecut si in primul rand de Misu (cel mai ” ajuns ” dintre rockerii romani (Vezi si www.areneleromane.ro). Spune-i ca vreau sa nu uite ca si noi dupa accidentul lor de masina am fost primii la Urgenta, cu supa de pui. Spune-i sa nu uite ca la Resita, in turneu cu Zalmoxe, am pazit lada cu bere pana dupa miezul noptii, cand a venit telefonul ca este... tatic. Spune-i ca le-am zis vreo doua  cand el si cu Bibi au dus Sfinxul prin Belgia si tot cu ei l-am “pierdut”  pe Dan Andrei, de a ramas apoi Sfinx Experience in care tu si Crina Mardare ati fost in fata, in  timpurile lui Klass. Si ca nici de Bubu Cernea nu mai stiu nimic, pe unde o umbla...

Vezi tu Zoica, poate a venit vremea sa ne mai aducem aminte unii de altii, sa ne regasim vechii prienteni. Vad ca multi dintre ei, de prin tara dar si de peste mari si tari, vor sa-si retraiasca, atat cat se mai poate, muzica si viata lor. Unii se gandesc sa-si lanseze urmasii pe aceleasi drumuri, altii vor doar sa se re-vada,  cu muzicile vremii lor dar si cu mintea de acum, fie si in  celebrele cover-uri ale Rockului. Si se pare ca mai au destui fani !

Vezi tu Zoica, de-asta am si avem nevoie si de tine (chiar daca astazi esti  doar in folk, asa cum si pe vremuri, eleva, ne cantai Oua de roua). Sa profitam de perioada ta de rock, sa ni-l readuci pe Misu si sa ne mai canatati odata Verde, ca la aniversarea Club A30. Sau orice vreti vrea, ca daca clanu-i mare....

I Have A Dream !. Voi, stati cu ochii pe butelie...

Oldies But Goldies Rock International Festival Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri (IV)…
Hai ca se poate…! Imobilizat pe un pat de spital, prin octombrie trecut, asteptand pe Phoenix sa se intoarca de la Craiova, sun cativa prieteni in vederea unei conferinte (ad-hoc) de presa la Preoteasa (Bebe Astur , Florin Silviu Ursulescu, Nelu Stratone etc) si ce-mi aud urechile : "Ajut desigur, dar nu stiu cum sa fac ! Eu sunt cu...Ceilalti"! 

Asta de la Cocuta noastra, Coca Ionescu !

Pai “Cailalti” nu sunt tot ai nostri ? Nu suntem tot "NOI" ? Ca mai sunt discutii si chiar rautati, ca sunt chiar si dispute financiare sau juridice, nu-i ca in toata societatea romaneasca a acestor vremi ? Nu “sange” vrea media si mai si sustine, ca asta cere poporul ?.

Cocuta sta de peste 30 de ani in lumea muzicilor noastre si desi mereu face lucruri tare bune in cluburi sau presa (ar fi zic unii chiar “mama folkului” si mai scrie si carti) tot mai aluneca intre Cei-lalti si Astia-lalti. Dar Pasarea Rock, dar Gala de la Arenele Romane, nu sunt tot ale noastre ? Iar Stratone nu este tot de-al nostru ?

<< Stratone Ion , acum 3 ore

După 5 ani de existenţă în mediul virtual, ARTA SUNETELOR, lansează, astazi 19 februarie 2014, primul volum tipărit. Conferinta de presa si concertul de lansare vor avea loc, incepand cu ora 18, la Society Pub (str. Dianei nr. 11, langa Piata Rosetti). Programul muzical va fi sustinut de una dintre cele mai apreciate formaţii de rock progresiv a anilor 80 ... BASORELIEF! Preţul biletului la eveniment: 20 lei. (Respect pentru artişti!)

Almanahul Arta Sunetelor, are un cuprins extrem de atractiv, precum: “Cine dădea muzică la toată România?” (Florin Silviu Ursulescu), “Pietre rostogolite pe islaz” (Dumitru Ungureanu), "Dreptul la NU! - Interviuri cu Vali Sterian" (Teodora Ionescu), “Scurtă istorie a chitarei electrice” (Gabriel Petric), "Team of sounds" (Denis Dinulescu), “Rock sub seceră şi ciocan” (Nelu Stratone), “Crâmpeie de suflete” (Ioan Big), “Mini istoria muzicii country” (Ovidiu Moldovan), "Remember the 60's" (Mircea Giurgiu), “Doinind pe lângă blues” (Radu Lupascu), "Avangarda versus ariergarda muzicii" (Costin Grigoraş) şi multe alte materiale si fotografii semnate de redactorii si colaboratorii revistei ARTA SUNETELOR. Redactor şef Arta Sunetelor : Radu Lupascu

Cartea Arta Sunetelor, format 110/160 mm, are 444 pagini din care 66 sunt full color. Preţul unui exemplar este de 58,9 lei (incl. tva 9%). Această antologie a apărut sub egida Mitologiilor Subiective (vezi foto titluri) şi o puteţi achiziţiona la acest eveniment în limita stocului disponibil.
Relaţii şi confirmare prezenţă la: radu.lupascu@gmail.com, 0724.663.786. >>

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva! Ne batem pentru noi si ai nostri! (V)

Facebook

18/02/2014 20:19 Anca Graterol : Suuuuper Ideee ... Lasa-ma sa vad daca toti au timp si sa ma gandesc pe cine pot lua sa fac 60% :)))))))))) Te contactez... Te tzuck..

18/02/2014 22:39 Relu Gherghel : Prea frumoaso, daca faci rost de Big Mama si Zuza din America poti veni cu nemtii tai.              

18/02/2014 09:27 Anca Graterol : Exact asta e problema ... Cu Lidia nu sunt in relatii bune (cam ca Tandarica cu Nicu), plus ca ea nu mai canta de peste 20 de ani, decat cu sora ei  la fiecare 3-4 ani, in Ro ... Cu Big Mama cant din cand in cand si aici , dar trebuie sa stiu conditiile ca sa o pot intreba. Ar mai fi o posibilitate : Mihaela Surulescu (Venus) la clape ..Cu ea am cantat in prima formula Catena din Germania ... Ortansa e aici , dar n-am vazut-o de mii de ani si nu mai canta nici ea ...... Poate Susana Georgescu , ca si ea a fost un an la Catena ... Sau Vivi? ...Dar nu prea stiu cum sa le combin cu nemtisorii mei ...fara repetitie, fara nimic ... Numai poate daca ar canta 2-3 piese ... Cat timp e programat sa cantam? Te tzuck si astept raspunsul ...>>

Si ce raspuns sa-i dau Ancutei ? Parca merge  numai dupa mine, numai dupa dorintele si amintirile noastre. Zuza din California ( Lidia Creanga Rich), cu  optimismul si coditele ei impletite todeauna cu panglici tricolore, poate este cam departe, ca asa a fost si pe atunci: “... cand au ajuns fetele in Germania m-au casatorit si pe mine cu un neamt, dar el statea in alt oras... cand ajungeam il pupam si apoi plecam la Anca, la cantare.... cand ma intorceam, ma intrebau aia... iar te-ai intors ?... pai daca m-ati lasa sa plec cu toti prietenii mei, sa umplem acolo vreo doua-trei strazi, nu m-as mai intoarce...”

Dar, poate, Paunita Ionescu, vocea cea  mai Big din rock si blues...

Ca har Domnului, voci si muzici au fost in Romania.... Si poate ca am avut noroc ca n-am  umplut chiar toate strazile din lumea mare...

„ Stormy Monday ” cu Paunita Ionescu si apoi cu Aura (Rully) Urziceanu

I Have A Dream.  Poate ne ajuta Stela si Arsinel, cu cei de la lantul farmaceutic...Catena.

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (VI)

13 :30 Stratone Ion: Buna Relu! Nu am de ce sa ma supar... Imi pare bine cand cineva isi aminteste de mine... Am urmarit si ceea ce ai scris zilele trecute, Nicu Covaci vs Pasarea Rock... Ai mare dreptate incercand sa impaci lucrurile, dar din pacate Nicu este destul de intransigent...

13:38 Gherghel Aurel: Nu-i neaparat vorba de Nicu. Si la Beatles s-a dat (unii) vina pe Yoko. Lucrurile sunt mult mai adanci si nu mai tin de oameni, ci de vremuri. Tu ma poti ajuta cu ceva la Oldies...? 
13:47 Stratone Ion: Cu multa placere, dar sa-mi spui despre ce este vorba... cand si unde...>>

13:58 Gherghel Aurel: Stratonelule, inca habar n-am cum ? Ce-ar fi sa iei tu grija momentului de BLUES ! Eu tare as face un ceas (pe putin) cu Harry si Corneliu (sa-si aduca cu ei si urmasii, pe Aida si respectiv, pe Roxana), cu Sir Blues (Vali Racila). Sa-l invitam si pe Cornel „ Muzicuta „ Ionescu din Germania !? Si ar mai fi Mike Blue Spirit, pe AGW, pe Berti si pe timisoreanul XY, („ cea mai buna voce de blues din Romania „) pentru care m-am harait pe FB cu mai multi fani, sustinuti pana la urma si de „ nemtoaica „ Narcisa Suciu (eu contestam doar acest „ Cel mai bun „, titlu pe care numai Dumnezeu, daca ar putea, ar avea dreptul sa-l acorde !). 
Sa te vad, cum o dregi, chiar daca nu ar mai fi si alti candidati importanti. Si sa nu-i uiti pe adevaratii muzicieni, intrumentistii, manuitorii gamelor pentatonal ale parintilor rock’and’roll-ului ..

Ce zici Nelule, te inhami, ai curajul ? Ca eu...

I Have A Dream !.

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (VII)

In ziua a 7-a inca nu ne vom odihni !

Nu de alta, dar Timisoara a fost nu numai febletea mea (1958-1963, Politehnica si apoi multe evenimente si multi prieteni !) dar si orasul cu cea mai mare capacitate de a darui Romaniei muzicieni si  muzici de exceptie (basca o revolutie si cele mai bogate clanuri tiganesti !).

Intre cei multi pe care-i plang, plecati definitiv, sunt Richard Oschanitzki (jazz si clasic) sau Bella Kamocza (Phoenix si Bega Blues Band).

Altii au plecat doar prin alte parti si unii chiar mai trec si canta pe la noi (Paul Weiner, Eugen Gondi, Doru Apreotesei, Ioji Kappl si mai toti din Progresiv XX, Clasic sau Post Scriptum). 

Cum sa-i cer lui Ilie, tatal lui ProMusica sau Stepan Projet, sa gaseasca o formula (ei, na, mai vrem si) reprezentativa pentru Oldies-ul nostru. Si totusi, te rog Ilie, mai fa si aceasta minune... Si va steptam pe toti cu multa nerabdare din nou in Bucuresti.

Daca cineva mai vrea sa stie mai multe date despre cei numiti mai sus si ceilalti prieteni nenumiti ( si nu uitati !) inseana ca si-a gresit „ peretele ” si-si va gresi (poate) si Sala !

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (VIII)

Dupa masa, pe la orele 16, ne intalnim pentru…responsabilitati. Asumate daca vor  vrea, ca e la moda, de Croco Manea si Bebe Astur pentru ziua de rock-uri (hard, metal, old cover, jazz-rock etc  ). Treaba lor, (desi o sa stau cu ochoii pe ei), treaba tare grea tocmai din prea multele aranjamente posibile de mari trupe si muzicieni, care sa “incapa”’ in cele trei ore de concert.

O a doua seara de programe, “asumate” de Nelu Stratone si  Florin Silviu Ursulescu ar fi pentru un alt fel de muzici (blues, folk-rock, progressive) si nici aici sarcina nu e mai usoara !

Cum vor reusi sa-i “vada”, sa-i adune si sa-i aduca pe scena Polivalentei ? Groaznic, n-as vrea sa fiu in pielea lor... Dar sunt oameni tari, care de zeci de ani traiesc, sufera sau se bucura impreuna cu muzicienii si astazi, fiecare prin imparatia lui, poate sa decida un program bun in functie de $-ii care nu prea sunt ! Tot ce vrem, este sa ne adunam neamurile de prin lume cu cei ramasi sau intorsi pe acasa, sa mai traim odata intalnirea cu fanii mai vechi sau mai noi, se ne bucuram impreuna de o revedere pe care unii n-am mai crezut-o posibila !

Si ca sa dispara orice urma “comerciala”, gand de imbogatire, de orgolii si contestatii, de banuieli si “misculatii”, toata lumea de la organizatori la animatori, desigur ca si muzicienii ce vor urca pe scena, vor fi platiti cu cate UN EURO (TVA si alte taxe si drepturi incluse !). Cine vrea sa fie alaturi de noi, la acest pret, este binevenit !

Asteptam si pe cei ce vor dori sa faca parte din PUBLIC, cu bilete de intrare de 20 de lei, ca pe vremurile anilor 70/80, cand se venea din dragoste, din obisnuinta si necesitate... Dar am zis eu, ca, trebuie realizat pentru cei ce vor canta un MOMENT  de adevarata PRIETENIE, de RECUNOSTINTA din partea noastra,  sa primeasca tot ceea ce n-au putut primi la vremea lor: transport cu avionul, hotel de minim 3 stele, autobuz pentru deplasari interne si daca o vrea Domnu’ si ceva sponsori, cateva zile in Delta Dunarii, Maramures sau Bucovina.

Oricum, absolut toate “intrarile si iesirile” vor fi postate pentru oricine vrea sa le verifice, pe un site (si blog si FB) si daca vor mai ramane ceva creitzari, vor fi donati cuiva, tot prin decizie publica, ca sunt destule necazuri de acoperit.

Cu scuze ca am ales aceasta cale, de saracie in lei si bogatie sufleteasca. Dar Paula mi-a zis ca daca dau vreun leu din casa, nu-mi mai pune masa !. Si daca nu s-o putea, cand om vedea ca “butelia” e prea mare pentru noi, ne-om trage de-o parte si om ramane cu Dream-ul...

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (IX)

Prima speranta...Ieri, Croco si Stratonelu au zis DA, chiar daca o teama  ne-a fost intarita si de Cocuta, care pana la urma s-a declarat OK pentru partea de PR. FSU si Astur, lipsind motivat, au transmis si ei DA!

Ne este frica pentru reactia publicului tanar (desi am “convenit” biletul la 20 lei), ne este teama de  pretul ala de 1 Euro pentru onorarii, teama si pentru orgolii sau timp insuficient pentru repetitii, teama si pentru timpul organizatoric scurt (doua luni !??). Ca fiecare stiau cat de mult au “alergat” pentru o sponsorizare, in general ne-obtinuta, pentru un spectacol sau un CD... Dar este cert, toti vom forma o echipa, la bine si la rau...si om vedea !

Ce altceva sa faca oamenii care stiu muzica si manuiesc intrumente, carora le trebuie echipament tehnic de calitate si scump, profesionism (LIVE !) si lumini de scena, echipe tehnice complexe (chiar daca nu ca la Waters, scuze !). Numai un amatorism rusinos (de ambele parti) ar permite un playback rock pe sticla, sa „ ne facem ca cantam „  si inteleg si pe redactorul care in loc sa compromita ideea, evita muzica rock. Aveam pe vremuri o vorba, „ ce se taia, nu se fluiera !”. Sunt astazi alte mode, alte muzici, alti oameni, alti bani...

Tare sunt curios, cum va reactiona TVR-ul? Omul care pe vremuri avea in grija trupe si orgniza concerte rock este acum P-DG ! Dar nu ne facem iluzii, rockul este greu de digerat nu numai de “oficiali” (nu mai vorbim pentru punk si metalisti) si se zice ca la mai toate radiourile private playlistul va exclude orice piesa romaneasca. Si desigur , in principal, pe turbulentii si totdeauna nemultumitii rockeri ! Cu unele exceptii, din fericire nu legate de politica...

Imi scria Adrian „ dar de ce, unde sunt cei ce inainte de 89 bateau orasele tarii cu mai toate trupele rock ”. Da, era mult mai simplu si mai util ! Luai biletele unui teatru de stat sau ale clubului de fotbal ce aveau nevoie de „ plan ”, faceai turneul, faceai platile si restul (profitul, cum se zice acum !) intra la institutia publica ce dadea antetul afisului sau in contul deschis sinistratilor unui „ dezastru national ” (inundatii, cutremur). A fost o buna simbioza, mai reusita decat pare astazi...Erau cativa organizatori care iubeau si traiau alaturi de rock. Vom apela si la cei mai vechi (Tati Anghel,  Vali Stoian, Aurel Mitran) dar si la mai tinerii Dorian Ciubuc, Misu Cernea, Sandu Albiter, Nelu Brandusan, Paul Nanca....

Paule draga, am invatat ca astazi se discuta (mai intai) cu impresarul ! Cum tu esti un nume de notorietate in bransa, te intreb aici daca ar fi posibil ca printre cei Goldies, Nutu si Cristi sa refaca pentru o seara formula celebra a anilor 70-80, cu Nelu Dumitrescu, Ady Ilie si poate si cu Emil Lechinteanu (membru fondator, 1977 , acum pe undeva in Italia, chiar daca si-a pierdut atat faimosul bandou “a la Jimi” sau manuirea basului). Ar fi poate visul unei generatii care a trait in mitul Iris, dupa cum alte generatii au trait cu muzica lui Phoenix....

In fine, om vedea !.

I Have A Dream!

Oldies But Goldies Rock International Festival

Noi nu ne batem cu cineva ! Ne batem pentru noi si ai nostri ! (X)

Am recitit astăzi primele IX posturi despre Oldies... Deocamdata ne oprim la X. Pe la inceputul lui martie, avand noi mai multe de spus, le vom spune. Am ramas cu destule intrebari si datorii, am ramas si cu certitudinea ca un astfel de Goldies merita facut si se poate face.

Am ras putin de noii prieteni Ede si Adrian (acum cateva zile nici nu stiam ca exista), de meciurile lor pentru lucruri „ dragute „, unele de principii care la varsta lor pot duce mai departe decat contradictile din USL. Dar nu cu astfel de „ nebuni „ se poate face o treaba ? Ce, daca ma uit bine la Anca, tot atat de faina si astazi, mi se pare (oare) normala ? Dupa Catena si Venusurile (L si M) fetele de la Secret le-au luat oare locul in rock sau numai in ochii barbatilor ?. Sa astept oare cu incredere un cuvant-doua din partea lui Paul Nanca ? (CEO & Founder la Fundatia Culturala Phoenix) ? Sa asteptam oare locul in care Croco il va plasa pe Kempes sau pe oamenii lui Ionut (posibil Bosquito), la fel de tineri pentru a nu-i mai prinde pe...ai batrani ? Sa asteptam oare si ce vom primi din partea lui Carmen Olaru sau a lui Florin Ochescu pentru eventualul proiect venit de la Iasi sau de la Nancy ? Si alte atatea semne de...asteptare !

Cata vreme insa mai avem propuneri, vorbe sau fapte, eu zic sa mergem inainte:

(Ede An Tuath Janos Bun. Deci acuma tu, Relule, cu colega'mea de şcoala Carmen Olaru ai vorbit? Stii ca la Iasi deja exista o trupa quasi-omonima, iar colega'mea asta eci tot asa doxara, daca nu mai rau, ca ea e profesionista, a scris si carti, numai eu is ageamiu, chiar daca am facut si io recenzii, interviuri si cronici trei ani la usaprogmusic.com si sper sa reapar cat de curand cu sit propriu in domeniu, daca nu mai stau mult pe FB) a prezentat in direct lansarea clipului acum cateva luni? Cine deţine drepturile de nume la Roşu si negru? Nancy Brandes? Brandul lui Brandes?)

(Adrian TaKe; am facut un blog. adresa de email este ......@yahoo.com
trebuie sa-mi daţi ceva detalii.. sa inteleg cam cum ar trebui sa fie blogul.. pe ce subiecte..  l-am lasat deschis asa ca puteti intra pe el cumva.. intii sa-mi trimiteţi ceva sa postez.. pentru ca dupa ce postez sa va arat postarea.. sa stiu ce mai trebuie facut.. blogul are multe facilitaţi si inca n-am intrat in toate.. in principiu trebuie intii sa stiu care este subiectul principal de discutie pe blog ori ce doriti sa promovaţi...)

(Ionut Contras, 12 februarie 20:56, << avem cantare...muncim , nu suntem cu distractia . Suntem in studio mai toata ziua sa terminam albumul nou>>

Ionut Contras, 23 februarie 12:21, <<Succes Relu !>>).

Poate ca totusi... I Have A Dream !

In loc de Oldies But Goldies (XI).

Astazi doar ganduri imprastiate, fara voia mea…pe care insa nu le reprim ! Imi aduc aminte de titlul unui triplu album al  Accentului din Tulcea: “Coincidente premeditate”. Primele nominalizari la “multumiri speciale”: Florian Pittis, Nicu Alifantis, Alexandru Andries, Aurel Mitran, Doru Ionescu.  Accentul asta a cantat si la Polivalenta si am fost admirator a lui Nicolae Sava, Paul Prisada sau Georg Torz. Ma uit la superba caseta cu cele trei CD-uri, trimisa prin cineva sa ajunga la mine si bag sama ca astazi nu stiu ce mai fac.

Cateodata chiar ma apuca amocul cand ma gandesc cum suntem sau traim atat de “departe”, cum traim atat de separati uneori doar de o strada-doua, cand minunile astea din combiunatiile lui zero si unu ne trec cat ai zice peste peste granite si oceane. Uneori cu clik pe Skype te vezi si vorbeati cat vrei (si gratis !) cu un prieten despre ultimul hit sau album, sau, mai stiu eu ce va trece prin cap sau trup !

Uite asa am luat la rand cateva din retelele sociale sau pe Wikipedia si am vrut sa-mi caut prietenii, sa ma multumesc doar cu numele lor, sa vad daca mai „ exista ”,  pe unde sunt si cu cine si cum mai traiesc. Treaba tot atat de usoara pe cat de  mult timp iti rapeste. Treaba buna de pensionar, daca poate lasa la o parte stirile, politica si mondenul ! Sau filmele tot mai proaste difuzate de tot mai multe canale ! Off, mass media…(era prin anii 70 o trupa de prin Deva sau Alba, a lui Hans Knal, resuscitata prin anii 90 apoi auto-exilata prin Germania, si nu pentru “ubi bene, ibi patria”...). Se mai zice si “ubi panis” si tare multi dintre ai nostri au renuntat la bucata lor de paine pentru a-si construi o...chitara sau o boxa !

Dar astazi, noi barbatii avem o datorie pe care nu putem sa o platim prin cateva flori. Ca oricum am lua-o, oricat spatiu le-am destina, oricat de frumoase si mestesugite cuvinte le-am adresa, tot datori ramanem. Oricum nu le voi putea impaca pe toate, asa ca aleg doar pe cele “cazute” primele prin clikurile “la rock”. Ca ieri, la Bistro 77 unde puneam la cale cate ceva ,  Cocuta a zis ca tare ar face si un concert folk cu Marcela Saftiuc, Adriana Ausch si...si... asa ca astazi am sunat-o pe Zoia si cand a auzit de Anca si Paunita s-a ofertat imediat.

Sa nu gasim noi macar de o trupa de doamne prin atata cantare trecuta. Ca noi am avut si avem Doamne adevarate in toate muzicile, de la jazz la rock si...dincolo !??

Cristina Puia, acum 5 ore scrie pe FB-ul ei “Amicilor români: caut un programator app pt IOS & Android. Știți pe cineva?” In alta parte gasim: Buciu Adriana Angela, consilier parlamentar la Camera Deputatilor din 2002, absolventă a Facultăţii de Chimie, Univ. Bucureşti, a Facultãţii de Management, Universitatea “Bogdan Vodă” şi a Facultãţii de Arte „Vatra”, Baia Mare, Institutul Diplomatic Român şi Master UNESCO la Institutul Român pentru Drepturile Omului.>>

Vezi, d-aia e frumoasa viata ! Si amintirile ! Si iarasi am ajuns la...XI

I Have A Dream

 

32. După o viață de promotor al muzicii rock și jazz, privind înapoi, puteți spune că sunteți mulțumit de realizările dvs. Sau aveți anumite regrete?

 

Per total ? Sunt mulțumit ! De viața mea ! Chiar și de mine !

Am ajuns la o vârstă la care pot privi “de sus” evenimentele din aproape 60 de ani, ale mele și ale societății. Include aici și pe cele legate de modalitățile de acces la muzică, fie prin club, concert sau individual, pe diferitele metode / variante IT.

Spun asta, legat și de meseria mea de bază, de inginer. Și am credința că tagma inginerilor nu era cea mai răspândită clasă socială dupa țărănimea colectivistă, cum se zicea pe vremea răposatului. Chiar dacă, atunci eram mai avizi de cultură și mai aplecați spre nou, pe care destui l-au înțeles și chiar l-au pus în practică! Era epoca începuturilor în domenii care nu se învățau în școli și nu existau căi bătătorite, nici …proceduri ! Susțin că și pe copertă pot rămâne cei trei ingineri care au o contribuție chiar și la această cărțulie…

Desigur că, am suferit când îmi dădeam seama că voi pleca și era păcat să se piardă toate cele adunate într-o viață de om. Astăzi, parcă sunt mai liniștit și o să fac “grămezi” cu materialele strânse prin lăzile din pod, cu speranța că cei cărora le sunt destinate, vor ști să le folosească, înainte de a fi aruncate la lada uitării. Prima gramadă a plecat spre Mihai Croco Manea, zeci dintre afișele anilor 70, iar a doua este pentru tine, sute de pagini și de…altele ! Clubul A l-am rezervat pentru Paul, jazzul penrtru Alexandru Șipa, iar pentru Bebe Astur, noul director executiv al ECOPOLIF, tot ce mai rămâne interesant din lăzile din pod !

Și, ca atare, îți mulțumesc și ție și celor care au inițiat acest proiect. Rămâne ca din “grămada” care va ajunge la tine să mai găsești câte ceva util istoriei irepetable pe care mii de oameni au trăit-o…

Și cum viața merge numai înainte, cu satisfacție am urmărit astă seară Gala Premiilor Muzicale Radio România. Pe TVR !! Fără a discuta palmaresul și muzicile Galei sunt alături de Delia, Mihail și Marius Țeicu, și pot să-mi dau seama cât s-a schimbat viața muzicală în România. Poate că și noi, ăștia mai vechi, am avut contribuția noastră în această schimbare…

 

In loc de EPILOG !

 

Uite că mi se atrage atenția asupra drepturilor de autor. Nu ale mele, că nu le cunosc și nu le doresc. Chiar mi se par stupide și nedrepte deși se zice că fără ele ar dispărea muzica. Pe vremea mea nu era așa, este drept, așa erau începuturile. Mă conformez anunțând public că habar nu am de autorii fotografiilor.

Înainte de 89 nominalizez pe Relu Cioboată și Manu Tânjală, și chiar și mai înainte îl foloseam pe Mircea Mureșan și pe cineclubiștii din A. În ultimii ani m-au ajutat Paul Radu, Mihai Forsea și în special Florin Eșanu, de la care am peste 10 CD-uri cu poze de prin activitățile noastre..

Cât despre cele povestite de mine, vă asigur că sunt  adevărate. Până și opiniile exprimate, bune sau rele, MI LE ASUM  !

 

 

 

   

ARTICOLE DISPARATE

 

ANEXE – ACTE, AFIȘE, FOTOGRAFII

 

 

Începuturile ...IRIS

 

Prin noiembrie 1975, au venit trei puști la o ședință a Clubului de la ora 7 și m-au rugat să-i las să cânte la primul concert din sala ”Eminescu”. Cum lucrul acesta se întâmpla des, peste vreo două săptămâni au cântat. Nu era mare lucru de capul lor, nu mi-au făcut nici-o impresie, poate doar faptul că solistul și totodată basistul lor, Emil, purta un bandou cu Hendrix pe frunte și se mișca destul de bine. Dar, membrilor clubului le-au plăcut, au mai apărut de vreo două ori în acel sezon, au dispărut un an și abia prin septembrie 1977 au reapărut în club. Au cântat, mi-au plăcut și cum câteva zile mai târziu aveam un concert mare la Polivalentă, fără să mai iau vreo aprobare, să dau texte la avizat, i-am luat în concert, folosindu-i ca ”element de încălzire” pentru trei piese.

 

 

IRIS în 1977, formula de început (Nelu Dumitrescu – tobe, Nuțu Olteanu – chitară solo, voce,

Emil Lechințeanu – chitară bas, solist vocal)

 

Setul comun de scule era pe podium, dar nu era și fusul – cinel; aranjasem să le împrumute această ”sculă” cei de la ”Clasic XX”, dar timișorenii nu ajunseseră la sală la ora începutului concertului. I-am urcat pe scenă, am prezentat ceva, am anunțat ”IRIS” și totuși ei nu începeau să cânte. Am intrat din nou pe podium și ei îmi spuneau că nu pot cânta fără fus – cinel. Situația era penibilă, mai vorbeam câte ceva la microfon să salvez aparențele, apoi duceam la spate microfonul, să nu audă sala, căutând să-i conving să înceapă așa și apoi drăcuindu-i și amenințându-i că-i scot de pe scenă dacă nu încep,  au dat drumul... Am stat lângă ei prima piesă, păzindu-i parcă, uitându-mă însă la Nelu Dumitrescu care ”bătea” la tobe plângând ca un copil. Am fugit în culise, am încercat să găsesc un fus, dar toți își păzeau ”averea” și nu aveau de gând să o lase unor ”mucoși”. N-am mai răbdat, l-am întrebat pe Florică Dumitru (FFN) cât vrea pentru un fus pentru o piesă și a cerut 300 de lei. I-am dat, am luat obiectul și l-am dus pe scenă; a treia piesă Nelu o ”bătea” și pe fus și fața lui era numai soare... Au fost chemați la bis, i-am lăsat să-l cânte, apoi i-am poftit afară. Posibilitatea și realizarea impactului surpriză nu trebuie lungită, consumată. Era de fapt, atunci, un ”grup pentru 3 piese”... Dar, atunci a plecat un drum care a ajuns MIT.

 

O scrisoare trimisă redactorului șef al revistei ”Pop, Rock & Show”,  Andrei Partoș, după ce acesta a refuzat să publice în ”Cronica sentimentală”, rubrică semnată de Relu Gherghel, ”Părintele Vicențiu”, un răspuns la o scrisoare primită cu 20 de ani în urmă, de la  un cititor al revistei ”Săptămâna”, la vremea aceea, elev la Seminarul Teologic.

 

Dragă Andrei,

 

Își scriu această scrisoare, ”la prima mână”, astăzi 27 februarie, când trebuia să-ți aduc materialul pentru săptămâna următoare. Îți mărturisesc că, de trei zile încerc să scriu o ”cronică sentimental” și nu reușesc. Așa că o las baltă și încerc să-ți explic; am o datorie față de tine și o alta, față de cititorii mei, mulți, puțini, câți or fi.

Mărturisesc că m-au blocat cuvintele tale: ”…ca redactor șef, am dreptul să aleg” (sau cam așa ceva, dar acesta era fondul!). Bineînțeles că am ales atunci o scrisoare primită, cu douăzeci de ani în urmă, pe care am prezentat-o sub titlul, ”Părintele Vicențiu”. Poate că nu ți-a plăcut și ca atare, nu ai publicat-o. De fapt, între noi nu este nici un contract; mi-ai spus că pot să-ți scriu ce vreau din istoria popului, din ce-am trăit sau simțit.

Așa am făcut și cu acel Vicențiu pe care l-am uitat douăzeci de ani. L-am regăsit în scrisoarea pe care am inclus-o în ”cronică”. Nu știu dacă atunci i-am răspuns personal, că în presă nu se putea publica. Și dacă acum doream să îndrept acest lucru, nu pentru Vicențiu ci pentru toți acești tineri care iubesc muzica cu pasiune, exclusivism, inocență și primitivism, cu dragoste și abjecție, am crezut că este bines ă scriu acea cronică. Fără să fac pe moralistul, fără să-l judec, fără să fiu invidious pe toate avantajele lor de informare, pe posibilitățile lor de a asculta sau a vedea, de a alege ceea ce le convine. Iubindu-i pentru tinerețea lor, pentru ”orbirea” lor în deciziile pe care le cred ferme și definitive, știind eu că primul gângurit de copil sau oboseala căutării unui loc de muncă îi va duce, așa cum numai viața poate face, spre adevăruri mai trainice, trăite și verificate de alte și alte generații.

Și te mai asigur, chestia asta cu Vicențiu, nu a mai lovit în orgoliul meu; viața nu mi-a prea permis să fiu orgolios. Dar m-a blocat! Îmi aduc aminte că prin ’78, crezând eu că sosise vremea unui Beatles Revival, i-am prezentat Danielei Fotea un serial în șase episoade pentru ”Radiodivertisment”. A tăiat ce a tăiat, mi-a spus că sunt suficiente două emisiuni; eu credeam altfel și atunci am făcut și atunci am făcut Beatles-ul la ”Clubul invitaților” lui Marius Grozea și i-am prezentat Danielei o jumătate de oră cu ”Experimental Quintet” din Cluj Napoca. Mi-a spus că nu-I place subiectul, să-i fac altceva și săptămâna viitoare m-am dus tot cu clujenii. Nu m-a primit pe post și nici nu am mai discutat vreodată de vreo colaborare, deși am rămas buni prieteni. Dra atunci eram orgolios, eram tânăr și nebun după muzică. Acum, îți jur Andrei, nu este vorba de orgoliu, pur și simplu m-am blocat! Și simt că n-aș putea ”ieși” fără să-l văd în pagină pe acest Vicențiu. Poate că este o părere, poate că sunt blocat definitiv sau numai din totul alte cauze… 

Ți-am scris toate astea, lăsându-te pe tine să decizi, așa cum ai și dreptul, să folosești variant care avantajează revista și pe cititorii ei, acesta fiind scopul nostrum comun, deci: 1- Să publici ”Părintele Vicențiu” cu speranța să mă ”deblochez” și voi reuși să colaborez în continuare; 2- Să publici această scrisoare; defapt este o scrisoare deschisă care se adresează și cititorilor și poate că nu va fi un lucru inutil; 3- Să nu publici nimic deși eu țin foarte mult la ”continuitatea” unei rubric, continuitate ce-ți dă o anumită lejeritate în alegerea subiectului și chiar în exprimarea scrisă, obligându-te la o ritmicitate ce te scoate din problemele zilnice. Voi considera în acest caz, cel mai nedorit de mine, că această rubrică, ”Cronica sentimentală”, pe care ți-am dăruit-o ție, iar tu ai avut amabilitatea să mi-o ceri și să o găzduiești, îmi aparține, din nou, numai mie. Și urându-ți succes, ție și lui Pop, Rock & Show, revista de care mă leagă cele mai dragi moment de după ’89, îți rămân același prieten poate mai înțelept sau poate mai prost.

 

Iată și textul ”Părintele Vicențiu”, care nu a fost acceptat spre publicare, în ”Pop, Rock & Show”, de Andrei Partoș.

 

În plină campanie electorală în care pasiunile partizane nu au atins nivelul contestărilor dintre metalici și adepții muzicii ușoare și nici ”scânteile televizate” Sterian – Moculescu (ciudat nu? Amândoi au fost pe aceeași parte a baricadei Pieței, amândoi sunt foarte buni profesioniști, amândoi au companii proprii SRL), caut prin lada de vechituri și dau de o scrisoare reconfortantă, una dintre sutele de scrisori păstrate peste ani, părți ale memoriei și ale sufletului meu.

Pe Vicențiu l-am văzut prima oară în seara Galei, când am fost chemat la intrarea artiștilor. Am dat o fugă și acolo, un tânăr slăbuț, de talie medie, purtând o pereche de ochelari cu ramă metalică și subțire, mi-a spus că n-are bilet, că a fugit de la Seminar și că vrea să intre. L-am strecurat prin scenă în sală și apoi, după câteva săptămâni parcă, ne-am revăzut. Sau poate că această imagine fugară se suprapune numai peste scrisorile lui. Timpul și drumurile vieții au ”șters” mii de prietenii, de legături, de frânturi de viață…

Mai tinere cititor, îți redau aiici o scrisoare a lui Vicențiu. Nu o comentez, am încredere în mintea și sufletul tău și în faptul că știi sau vei ști să-ți folosești cât mai bine libertatea și posibilitățile de informare pe care le ai astăzi…

”Dragă Domnule Gherghel, după Înviere și vacanța de Sfintele Paști, înviez și eu. De fapt, în timpul concediului medical, am fost pe aici, prin București, dar nu v-am găsit la redacție, a urmat apoi vacanța propriuzisă și a trebuit – fiind marea săptămână – să particip în mod efectiv la slujbe căci la sfârșitul vacanței preotul mi-a eliberat o adeverință pe care să o dau școlii. Duminică 6 mai, am sosit la școală, m-au internat și am fugit îndată la Teatrul Bulandra să văd ce face Sfinx-ul în ”A 12-a noapte”. Să revin însă la problem ape care am discutat-o mai demult. Hotărâsem să vin cu câțiva băieți să înregistrați. Acum însă acest lucru este imposibil întrucât zilnic avem de dat câte o teză, apoi urmează examenele de fine de an, apoi marele examen de obținere a diplomei de absolvire a seminarului. Pentru învățarea muzicii psalmice există o ”Gramatică a muzicii psaltice” și această gramatică care este de fapt alfabetul acestei muzici și expune, comparative, notele psalmice și notația din muzica liniară, încât cine dorește să învețe muzica psalmică are nevoie doar de puțină voință. Există lucrări (cărți de slujbă) precum ”Cântările Sf. Liturghii”, ”Vecernierul”, ”Utrenierul”, în care sunt tipărite notele psalmice iar dedesubtul lor sunt portativele cu notația din muzica liniară. Aceste cărți, mai bine zis muzica din aceste cărți poartă numele de muzică uniformizată.  Ce s-a întâmplat? Câțiva profesori mari, cum este Nicolae Lungu, care este și compozitor de muzică corală, au simplificat muzica psaltică, au făcut unele retușuri spre a o putea pune și pe muzica liniară, spre a se putea cânta mai ușor de creștinii Bisericii noastre. Acestea fiind făcute, Patriarhul Justinian, a dat ordin ca în toate bisericile să fie introdusă cântarea omofonă, adică uniformizată, încât toată lumea aflată în Biserică să poată cânta și nimeni să nu stea ”de lemn Tănase”. Ceea ce vreau însă să rețineți este faptul că  notația psalmică are o putere de redare mult mai mare decât cea liniară. Mergând la Atlantic (barul – n.n.) și spunându-I lui Nancy (Brandes – n.n.) de unde sunt și dacă nu l-ar interesa această problem, mi-a spus că ”Da!”. Mă gândesc acum că, dacă Nancy ar învăța psalmica, nu m-aș mira să-l văd facându-și compozițiile în notație psalmică și în acest caz ar putea să-și aleagă care ce-i place (care Michael Cretzu a folosit aceeași notație? - n.n). Țin să vă spun că, din ceea ce eu consider că ar constitui marea sursă de inspirație nu s-a transcris nimic în muzica lineară. Există prin mânăstiri multe piese muzicale care încep să fie date uitării. Interesantă este istoria acestei muzici pe teritoriul nostrum prin contopirea uneori a muzicii orientale cu cea autohtonă și cu cea populară. Sunt multe de spus, dar nu vreau să vă plictisesc.

Vreau să închei această scrisore cu planurile mele de viitor:

1. În toamnă (singura sesiune), să intru la Facultatea de Teologie;

2. Să creez în cadrul facultății mai multe cercuri,  printre care, cel mai mare vreau să fie cel al iubitorilor muzicii pop.Popularizarea o s-o fac prin stația de radio, pe care tot eu – cu ajutorul Rectorului am s-o pun în funcțiune. Dacă mi se vor aproba 2 ore de muzică pop pe săptămână, am să fiu fericit.

3. Aș dori ca pe timpul vacanțelor să creez la mine, la Ploiești, un minicentru de informare muzicală. Informațiile le voi oferi prin telefonul meu de acasă. Desigur, voi pus la încercare, ispitit de… ca să nu scap un cuvânt care nu trebuie pronunțat, sper să trec prin toate ispitele și încercările și să-i dau muzicii o șansă. Problema este însă a materialului. Totuși am buni și tari colaboratori: Adrian Georgescu (câștigătorul de la Top ’71), pe Stoian Petre, cel care v-a trimis niște reviste, pe Silvia Tonea, căreia i-ați publicat prin martie adresa și care mi-a stabilit multe relații pentru a înregistra muzică.

4. O nouă preocupare, care mă roade pentru că timpul nu-mi permite să-i dau curs, este aceea de a face dispozitive cu formații de muzică pop precum și ale unor interpreți de seamă.

Toate aceste planuri depind de nr. 1.

Fiindcă îmi este imposibil să evadez de aici, nici până la telefonul public, vă rog să mă sprijiniți să-mi răspundeți, la curier, ziua și ora când vă pot găsi precis la redacție. Cu toată simpatia. Vicențiu Ieșeanu, str. Radu Vodă nr. 24A, sector 5, București.”

Dragă Vicențiu, sau poate Prea Bunule Părinte Vicențiu, sunt douăzeci de ani fără vești de la tine. Care ți-au fost drumurile? Poate ne dai o veste.

 

 

Nelu Stratone

Dragă Relu, pentru că am fost întodeauna ”tăticul” net-ului, am să-ți fac o mare surpriză. L-am identificat, pe Google, după aproape 45 de ani, pe tânărul elev la seminarul din Ploiești, care a devenit între timp Preotul Vicențiu. A terminat întradevăr facultatea de teologie și, din 30 decembrie 1977, este preot la Biserica Sf. Treime sau Biserica de la târg sau de la piață, construită în anul 1828, iulie 15, din zid gros de cărămidă, cu pisania scrisă în litere chilirice, din Câmpina, parohia Bănești, jud. Prahova:

 

 

Preotul Vicențiu Ieșanu

 

”Subsemnatul preot Ieşanu Vicenţiu,  născut în Ploieşti, la 17 feb.1953, şi licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Am fost hirotonit preot, pe 30 dec.1977, pe seama parohiei Băneşti unde am iniţiat şi condus lucrările de consolidare şi reparaţii ale bisericii de acolo după cutremurul din 1977. Am contribuit şi iniţiat lucrarea de pictare integrală a bisericii, a mobilării, ei cu strane şi catapeteasmă, a cumpărării  unui imobil, casă parohială etc.

 Cu experienţa dobândită, în cei 14 ani de slujitor, în comuna Băneşti în 1992, februarie 2, am venit preot şi constatând  că în casa parohială nu se poate locui, am iniţiat lucrări urgente de reparaţie, efectuate în vara anului 1992, constând în extinderea acesteia cu un antreu şi cu o baie, reparaţia tavanelor care erau gata a se prăbuşi, montarea de parchet refacerea sobelor, uşilor etc.” .

(http://www.treime-campina.ro/istoric/istiric-1.html)

 

 

Relu Gherghel: ”Neluțule, tare m-am ajutat totdeauna cu Bebe Astur. Cred că poate intra fără probleme în carte...”.

 

Interviu cu Bebe Astur, liderul trupei Solaris (22 iulie 2013)

Cei de la Solaris sunt invitați să susțină un recital la Trofeul Club A. În cadrul concursului vor evolua trupele Banish, Neisseria și 9,7 Richter.

Solaris există din 1972. Ce v-a determinat să duceți formația mai departe în tot acest timp, chiar dacă au trecut deja mai multe epoci, fiecare cu opreliștile ei?

Solaris este construită din suflet și pentru suflet. Muzica bună nu se pierde indiferent de provocări. Din contră, provocările - normale dealtfel - nu fac decât să consolideze și să stimuleze în autodepășire. SOLARIS înseamnă rock, rock și ... mult rock. SOLARIS înseamnă școală (prin care au trecut mulți muzicieni din trupele de astăzi), profesionalism și muzică de bună calitate. Faptul că există de atâta timp pe piață fără să facă nici un compromis este dovada vie că seriozitatea, profesionalismul și pasiunea reprezintă formula de succes care rezistă la orice "modă de-o vară". Rockul nu rezistă: rockul se simte și se trăiește!

 

 

Bebe Astur

 

Fiindcă ești și prezentator la Trofeul Club A, ce ai recomanda formațiilor aflate acum la început de drum?

Aș fi vrut să am și eu cine să-mi răspundă la întrebarea aceasta când am pus prima oară mâna pe o chitară. Mulți or să afle răspunsul pe parcurs, însă ceea ce pot spune sigur este că fără seriozitate, pasiune și implicare te pierzi pe drum. Cred că au destule exemple pozitive cât și negative în piața de astăzi încât să știe ce ingrediente sunt MUST pentru o trupă serioasă. Și aș mai spune ceva: muzicienii din trupele rock să nu uite regula timpului 1 (adică să cânte împreună) și să nu uite valoarea muzicală a notei (adică să nu cânte fals).

Ce a însemnat Club A în evoluția trupei, de-a lungul anilor?

SOLARIS a reușit să cânte la Club A când deja devenise o trupă de referință și asta pentru că acest club era exclusivist. De aceea consider că nu SOLARIS a beneficiat de numele CLUB A, ci CLUB A de numele SOLARIS. De-a lungul timpului SOLARIS a susținut CLUB A pentru ca acesta sa crească permanent în performanță și calitate. Exemplul este chiar acest Festival. CLUB A merită toate eforturile deoarece este singurul club din România care produce un astfel de festival, prin urmare toate aplauzele noastre pentru asta.

 

Partitura piesei ”Om bun” pentru Uniunea Compozitorilor, muzică și text Dan Andrei Aldea (SFINX)

 

 

Cele șase avize necesare în 1976 pentru organizarea unui spectacol rock (pag. 1)

 

Cele șase avize necesare în 1976 pentru organizarea unui spectacol rock (pag. 2)

 

Notă de argumentare a unui concert folk

 

Invitație de participare în juriul Festivalul Primăvara Baladelor 1973

(două nume cunoscute Adrian Năstase și Vasile Bontaș)

 

Un articol scris pentru Revista ”Săptămâna” cu prilejul celei de-a treia aniversări a Clubului A (1972)

 

 

 

Programul concertului susținut de Aura Urziceanu, Richard Oschanitzky și Ron Rully la Sala Palatului (1)

 

 

Programul concertului susținut de Aura Urziceanu, Richard Oschanitzky și Ron Rully la Sala Palatului (2)

 

 

 

 

SĂPTĂMÂNA 100

a dumneavoastră… pagină TOP

 

Nu prea suntem obișnuiți să ne serbăm aniversările și poate din acest motiv stau de vreo două ore în fața unei coale albe. Cifra 100 obligă, dar și inhibă. Și ce să aștern într-o coloană de ziar când trebuie să mă refer la 100 de săptămâni de viață ? Săptămâni mai bune sau mai rele, liniștite sau nu, mai acide sau mai roz. Bucurii și dureri ; unele ar fi fost bine să lipsească, altele bine că au fost…

Rămân pentru noi 20.000 de scrisori ale dumneavoastră – cititorii noștri ; unele simple purtătoare de topuri sau ”doleanțe de curier”, multe altele pornite din inimi sau conștiințe, din dragoste pentru ceea ce este valabil și adevărat în EMOȚIA MUZICII. Am căutat să merităm această încredere a unui public atât de însetat și de multe ori, atât de competent. Nu am rămas la stiloul cronicarului, simpli comentatori ai unei pagini muzicale; atunci când a fost nevoie am vândut bilete sau am lipit afișe. Nu am așteptat concertul pentru a da verdicte; am folosit avancronica pentru a-i prezenta și apropia viitorului public pe Gheorghe Zamfir sau pe Dentes, pe Laufer sau pe Dizzie Gillespie. Am încercat să unim spre binele MUZICII și CULTURII noastre, să asigurăm cunoașterea și respectul reciproc între tendințe deseori exclusive în folclor, ușoară, jazz, pop sau folk. În măsura în care am reușit acest lucru, permiteți-ne să ne bucurăm sincer de aceste mici rezultate ale noastre.

Câțiva cititori au anticipat evenimentul în scrisori și mulțumim acelora aici pentru caldele rânduri trimise. Totuși, nu ne vom opri asupra acestor scrisori. Așa cum obișnuit sub titlul de mai sus apar opinii pe care le considerăm interesante, transcriem ”scrisoarea deschisă spre publicare”, pe care un cititor a alăturat-o topurilor sale : ”Citind Săptămâna nr. 96, mi-a fost dat să citesc o epistolă plină de scântei și pioneze împotriva lui Romulus Vulpescu. Fără a fi de partea vreunuia dintre ”combatanți”, voi face comentariile proprii asupra problemei. Deci, cel a cărui rubrică ”Sonoru’” a pus problema Didei Drăgan și a calităților ei muzicale, este pe punctul de a pierde un vechi suporter pioneze – pironar. Și astapentru că a abordat cât se poate de nejust stilul de interpretare (și mulți mă vor aproba) al Didei Drăgan. Și-i promit că nu voi uita curând ”indescriptabila larmă hăulitoare.. etc.).

Dar dacă tovarășul Radu Checiu (redactor șef adjunct al emisiunilor muzicale TV) face apel la TOP-ul revistei Săptămâna (și deci dacă ține seamă de el) pentru a da o mai solidă poziție celor just afirmate despre Dida Drăgan, atunci oare de ce nu ține seamă de el și de munca pe care o susține. De ce nu avem acest Top la Radio, de ce nu avem transmiterea înregistrărilor făcute cu ocazia spectacolului ”Săptămâna Top ‘72”?... cred eu, că nu ar trebui să se înceapă un an nou cu restanțe.

Topiștii așteaptă deci răspunsul (dacă se poate practic). Pe Domnia sa, îl rog să nu se supere pentru cele scrise de mine.” (Hristodorescu Ion, Aleea Fetești 17, Bloc J16, Ap. 59, București).

După câte știm noi, solicitările cititorului nostru pot primi răspuns (practic) din partea direcțiilor ”Varietăți” (TV) și ”Programe Radio” (Radio), altele, deci, decât cea în care activează tov. Gheciu. Dar, schimbarea persoanei nu afectează fondul problemei. Și chiar dacă dorința lui Hristodorescu Ion nu are cine ce știe ce greutate, poate că, având în vedere cifra 100, ni se face un cadou...

 

Pentru cei interesați, iată ”Parada… Paradelor”, o listă a materialelor apărute în primele 100 de numere ale revistei ”Săptămâna”.

Numărul 1 al revistei (11 decembrie 1970), apărea cu două articole puțin obișnuite: ”Jazz Club – de ce jazz ?” și ”Sfârșit de an în muzica pop”. Primele TOP 10 (secția română și străină) se lansează odată cu numărul 8. Pentru mărțișor (nr. 12 din 26 februarie 71). Parada vedetelor debutează cu Jimmy Hendrix și Caterina Caselli. Apoi 15 fotografii ale vedetelor Cerbului (nr. 13) și din nou Parada : Lionel Hampton, Joe FRazier (14), Salvatore Adamo, Mungo Jerry (15), Anda Călugăreanu, Cliff Richard (16), Mihaela Mihai, Spooky Tooth (17), Puica Igiroșanu, Antoine (18), Mondial, Dusko Goykovich (19), Aura Urziceanu, Massimo Ranieri (20), Anca Agemolu, Tom Jones (21), Roșu și Negru (22), Jacques Hustin, Dana (23), Richard Oschanitzky, Ewa Demaeczyk (25), Margareta Pâslaru, Mihai Berindei (26), Dova (27), Doina Spătaru (28), Doina Badea (29), Louis Armstrong (30), Gabriela Teodorescu, Marina Voica (31), Radu Simion (32), Echipa noastră – Aura, Mihaela, Aurelian la Knokke (33), Dida Drăgan (34), Benone Sinulescu (35), Dalida (36), Angela Similea (37), Muslim Magomaev (38), Fărămiță Lambru (39), Alain Barriere (40), Irina Loghin (41), Juliette Greco (42), Gilbert Becaud (43), Dan Mândrilă (44), Jackie Lee (45), Helena Vondrackova(46), Duke Ellington (47), Dizzie Gillespie (48), Middle Of The Road (49), Dorin Anastasiu (50), Barbara (51), Gheorghe Zamfir (52), The Who (53), Tony Christie (54), Fridda Boccara (55), Gică Petrescu (57), Maurice Chevalier (58), Tereza Kesovija (59), Amalia Rodriguez (60), Mahalia Jackson (62), Enrico Macias (63), Maria Butaciu (64), Johnny Răducanu (66), Cornel Constantioniu (67), Janis Joplin (68), Waldemar Matuska (69), Paul Mauriat (70), Neil Diamond (71), Alexandru Mandy (72), Corina Chiriac (74), Radu Șerban (75), Ion Dolănescu (76), Dentes (77), Petula Clarke (78), George Grigoriu (79), Joe Cocker (80), Minodora Nemeș (81), Jack Bruce (82), Ștefan Berindei (85), Edmond Deda (86), New Seekers (88), Tropical Fiesta (89), Florin Bogardo (90), Cat Stevens (91), Gerry Mulligan (92), Stela Enache (93), Iozsef Laufer (94), Simon & Garfunkel (95), George Enache, Melanie (96), Slade (97), Ewa Pilarova (98), Dave Brubeck (99), Camelia Dăscălescu (101), Harry Belafonte (102), Edith Pieha (103), Parada…paradelor (104).

 

 

Afișul unui concert din 29 – 30 martie 1975 la Palatul Sporturilor și Culturii

 

 

Afișul unui concert ”Ritmuri Rock 83” din 19 martie 1983 la Palatul Sporturilor și Culturii

 

 

 

 

Doi prieteni dragi – Nicu Covaci și Dan Andrei Aldea   

 

Afiș concert UNDERGROUND în CLUB A – 9 aprilie 2004   

  

 

În CLUB A cu Florin Silviu Ursulescu și Nelu Stratone – ”Rock sub seceră și ciocan” (2003)

 

 

 

Din nou în CLUB A la concertul lui Marius ”Bubu” Luca (ex-Metropol, Metrock)